—cu gandul la Anca si la Robert—

In anul acela a fost pentru prima oara cand ieseam din tara, daca nu punem la socoteala o zi la Varna. Asta era un prilej pt. tot romanul aflat in concediu la mare sa vada Balcicul.

In ’75 era cu totul altceva, era un tur de 10-12 zile in Cehoslovacia, avand Praga ca punct culminant. Stiam diverse detalii -as zice picante- din istoria comtemporana a Cehoslovaciei.

In 1967 mai multi scriitori si-au exprimat dorinta ca literatura, si in general artele, sa fie scoase de sub tutela partidului. In 1968 la 5 Ianuarie, la Congresul Partiduluin Comunist a fost ales Alexander Dubcek pe post de prim-secretar, in locul lui Antonin Nowotny. Dubcek, om de bine, vroia sa initieze diverse schimbari, cum ar fi: mai multe libertati individuale, de circulatie, de expresie, liberalizarea presei, descentralizare si alte asemenea, care erau cunoscute ca “Primavara dela Praga”. Fiind ceva cu totul nou in lagarul socialist, a starnit senzatie si s-a bucurat de simpatii in toata lumea. Natural ca in Romania mijloacele oficiale nu suflau o vorba. E adevarat ca in Romania se incepuse un oarecen dezghet, se traduceau romanele lui Hemingway sau se aduceau si alte filme decat cele de “critica sociala”, dar pana la “Socialismul cu fata uman” al lui Dubcek, era cale lunga. Noi stiam de Dubcek si ideile lui dela Europa Libera, dela Vocea Americii sau din cate un ziar strain ce se gasea la Baneasa, la aeroport.

Asa ceva nu putea admite UNiunea Sovietica si in noaptea 20/21 August ’68 a intrat cu tancurile in Cehoslovacia, obligand si Ungaria, Polonia si Bulgaria sa participe la aceasta invazie . Au fost 500.000 de militari-dupa altii, 600.000- plus tancuri si aviatie. Primavara dela Praga n-a durat nici opt luni. 

In 21 Aug. catre pranz, eram la birou-atelierul RA3-cand s-a auzit deodata in difuzoare vocea lui Nea’ Nicu. Era neobisnuit, ca era neanuntat. Dela el am aflat de invazie. Tuturor ne-a stat inima’n loc. Discursul era fulminant “dreptul popoarelor la autodeterminare”, “agresiune”, “nu vom permite” etc. etc.. Marturisesc ca in ora aceea am avut un sentiment de mandrie. Doar ca n-a durat mult, ne-am lamurit repede ca pt. noi nu se va schimba nimic…

Si acum, in ’75, mergeam in Cehoslovacia, tara sub ocupatie ruseasca, ce se intorsese pe calea construirii societatii socialiste, dar mergeam sa facem turism, muzee, arhitectura, o alta lume, iar cu trupele de ocupatie eram obisnuiti ca si Romania fusese ocupata pana in 1958.

Din punct de vedere turistic, a fost o incantare. Cehoslovacia-si in special Cehia -e o tara cu o civilizatie urbana mult mai veche decat Romania. Atunci am vazut prima catedrala gotica, la Olomouc.

  Praga este un muzeu in aer liber. Intalnesti toate stilurile de arhitectura dela roman incoace: si gotic, si renascentist si baroc, nu stii unde sa te uiti mai intai. Prezenta trupelor de ocupatie, vizibila dar discreta. Marea surpriza a fost insa, de alt ordin: a fost respectul si dragostea lor pt. propria istorie, pt. traditie, pt. valorile culturale si tinuta verticala a oamenilor in fata vicisitudinilor istoriei. La Praga, lucrurile par neschimbate, asa cum erau inainte de razboi. Am stat la Hotel Flora care a a pastrat acelasi nume, pe care l-am regasit pe vechea vesela si am folosit tacamuri de alpaca asa cum aveam si noi acasa. Palatele Wallenstein, Schwarzenberg si Lobcovici si-au pastrat numele, la fel ca si podul Carol, desi aceia fusesera aristocrati iar Carol rege, adica niste personaje negative in mentalitaea comunista. Si nimeni nu le-a schimbatnumele in Palatul Culturii sau Casa oamenilor de stiinta sau muzeul portelanului ori podul pacii si prieteniei.

Imi este imposibil sa nu fac referire la Romania, unde, pe vremea cand am facut eu scoala, in anii ’50, in manualul de istorie era un gol dela 1859-Uni8rea Principatelor- pana la 1921, anul infiintarii partidului comunist. Iar cofetariilor Nestor, Capsa si Anghelescu li s-auschimbat si numele si serviciile, pe care acum scria TAPL (trustul de alimentatie Publica).

Mai mult: in piata Wenceslas erau niste candelabre neobisnuite din fier forjat, aveau cate o farfuruioara cu o tepusa in mijloc. Erau dinainte de iluminatul cu gaz aerian. In tepusele acelea se infigeau festile de ceara. Si niciun primar sau alta autoritate nu le-a gasit vetuste si n-a ordonat scoaterea lor, Am vazut ofiteri, in uniforma, intrand in biserici. Asa ceva era de neconceput in Romania. Cand se nastea un copil de ofiter sau de “cadru de partid” (tare-mi place expresia asta) era luat de vreo bunica si dus la biserica sa fie botezat, chipurile fara stiinta parintilor. Intr’o seara, dupa o plimbare prin oras, ne-am oprit sa luam tramvaiul , intr’o statie undeva pe langa Teatrul National, cand mi-a cazut privirea pe un tabel plin de cifre care la o citire mai atenta s-a dovedit a fi orariul circulatiei tramvaiului. Obisnuiti cu mijloacele de transport dela Bucuresti, am izbucnit amandoi in ras. Mare ne-a fost mirarea cand, asa cum scria acolo, la 22,17-sa zicem- a aparut tramvaiul. Si asta in 1975. Poate s-o intampla si prin Suedia sau Finlanda, dar la noi in Balcani, nici acum.

Dar ce mi se pare cel mai important este atitudinea oamenilor. Foarte multi au refuzat-dupa 1968- sa colaboreze cu regimul. Profesori universitari sau cadre tehnice superioare au renuntat la posturile lor, multumidu-se pt. asigurarea traiului cu o slujbade mecanic de intretinere la bloc sau ceva asemanator.

Sa nu uitam: la 16 Ianuarie 1969, in piata Wenceslas, un tanar student, pe nume Jan Pallach si-a dat foc si a ars in semn de protest impotriva ocupatiei rusesti. Dumnezeu sa-l odihneasca.