Unul din lucrurile la care imi place sa ma gandesc – mai curand sa fabulez – este cum ar fi aratat Romania daca n-ar fi existat al II-lea razboi si, in special daca n-ar fi avut de indurat blestemul comunist. Cred, sau mai curand sunt convins, ca tara s-a aflat in prima jumatate a veacului al douazecilea, la apogeul dezvoltarii ei. Avusese loc Marea Unire, exista un regim democratic, nivelul de viata era satisfacator – cel putin pt. o buna parte a populatie -, si, ce mi se pare deosebit de important, existau multe minti luminate si multe talente deosebite.

Fac o paranteza, intotdeauna am suferit pentru memoria mea slaba, dar mai ales in ultimii ani. Intr’una din serile trecute m-am chinuit sa-mi amintesc cum il chema pe acela despre care s-a zis ca “cel mai destept dintre francezi e un roman”. M-am sucit, m-am invartit si nimic. N-am vrut sa ma scol sa aprind calculatorul ca era trecut de miezul noptii si dimineata la sapte vine Max si ma scoala, asa ca am continuat sa ma chinui fara folos.

Dimineata insa, cand a venit Max sa traga de cearceaf, am avut o tresarire si i-am spus: CIORAN. Am avut o mare bucurie si o usurare, in acelasi timp. Cioran a fost una din marile personalitati nu numai ale Romaniei si Frantei. Din pacate, in perioada comunista nici macar nu s-a pomenit de el din cauza unor simpatii pt. Garda de Fier precum si din cauza ca a preferat sa traiasca in Franta.

Din 1937 Cioran a trait mai mult la Paris, iar din 1941 a scris doar in Franceza. Este foarte interesant ca desi declarase ca “franceza il linisteste precum camasa de forta pe nebun”, sau: “nu locuiesti intr’o tara, ci intr’o limba” nu a cerut niciodata cetatenia franceza, nici chiar dupa ce autoritatile comuniste i-au retras-o pe cea romana. Iar, pe de alta parte, iubeste limba romana, pe care o compara cu o rugaciune, in timp ce franceza ii suna ca un contract…

Cioran a facut parte dintr’o generatie care a dat multe personalitati de talie europeana -cel putin- care au facut cinste Romaniei. Din pacate, regimul comunist i-a ignorat sau blamat, sau, in cel mai bun caz i-a recunoscut abia dupa ce acestia capatasera notorietate mondiala. Cel mai bun exemplu e Brancusi care, la inceput era considerat decadent. O alta mare personalitate este Mircea Eliade cu care Cioran intretinea relatii. Amandoi fuseseera studentii lui Nae Ionescu.

Aici, imi exprim nedumerirea: toti trei au avut simpatii / legaturi cu Garda de Fier. Nu cumva acel partid va fi avut el si ceva pozitiv? Ca noua ni s-au spalat creerii in timpul comunismului. Nae Ionescu despre care nu s-a vorbit si nu se stia decat ca era legionar, descoperim acum, dupa ’90 ca era o minte stralucita, filozof, logician, matematician si publicist a avut ca studenti o intreaga pleiada. In afara celor doi de mai sus, sunt si Mihail Sebastian, C-tin Noica, Petre Tutea, Mircea Vulcanescu (dintre numele cele mai sonore). Dar ei nu erau o insula izolata in peisajul cultural romanesc dintre cele doua razboaie.

In materie de Istorie, existau si activau N. Iorga, Al. Xenopol, Gh. Bratianu, din cei pe care-i stiu eu. In muzica stralucea George Enescu, despre care Pablo Casals a spus ca daca – prin absurd – s-ar pierde toata opera lui Bach, Enescu ar putea sa o rescrie din memorie. Dar Enescu nu era singur, Dinu Lipatti era o alta figura importanta care, din pacate, a trait putin. Iar Sergiu Celibidache a fost un dirijor de talie mondiala.
Cella Delavrancea era ptanista si scriitoare, iar-in treacat fie spus- ea a fost cea care a fost langa Nae Ionescu in ultimii lui ani.
E de presupus ca si in alte domenii romani s-au facut remarcati. Primul nume care imi vine in minte este George Palade, premiu Nobel pt. medicina. Nascut in 1912, studiaza medicina la Bucuresti dar este interesat mai mult de biologie decat de medicina. In timpul razboiului este medic militar iar in 1946, la sfatul profesorilor sai, pleaca in Statele Unite, unde lucreaza in cercetare in biologie moleculara la Universitatea Rockefeler din New York, apoi la Institutul Rockfeller, Universitatea Yale. In 1974 Premiul Nobel – impartit cu alti doi savanti – ii recunoaste meritele deosebite in lucrarile de pionierat in domeniul biologiei celulare. Interesant este ca numele sau mai este mentionat inca odata in 2009 cand Premiul Nobel este decernat unor studii ce se bazau pe cercetarile sale.
Tot in medicina s-a remarcat C. Paulescu, autorul Insulinei. Studiaza la Paris medicina si biologia, profeseaza acolo si dupa 12 ani se intoarce , in 1900, la Bucuresti, avand cinci diplome de doctorat. Ar fi putut foarte bine sa profeseze in Franta, unde avea deja un nume. Se sfarseste la Bucuresti in 1931. In 2003 auroritatile franceze au vrut sa-i ridice un monument la spitalul Hotel Dieu, dupa o suta de ani! Nu s-a putut pt. ca s-a opus nu stiu ce asociatie evreiasca pe motiv ca era antisemit.

Daca vorbim de arte plastice, nu stii pe cine sa amintesti mai intai, Luchian, Tonitza, Pallady, Patrascu, Eustatiu Stoenescu sunt primii care imi vin in minte, dar nu sunt deloc singurii. In sculptura, nu exista doar Brancusi, artisti de talie erau si Paciurea, Anghel, Medrea, Militza Patrascu, Irimescu.

In matematica erau Titeica, Lalescu, Moisil, Dan Barbilian, Onicescu. In toate domeniile existau personalitati de seama. Chiar si in arhitectura, unde majoritatea cladirilor monumentale, reprezentative, din Bucuresti, Ateneul, Posta, CEC-ul au fost create de arhitecti francezi, existau un Petre Antonescu, sau un Ion Mincu, care nu erau mai prejos.

Din nefericire, soarta sau Providenta au vrut sa curme acea dezvoltare plina de promisiuni si sperante. Generatia mea a avut sansa sa-i mai cunoasca – direct sau indirect – pe unii din cei amintiti mai sus si, oricum, a avut profesori formati inainte de razboi, in conditii normale, ceea ce conferea o anumita calitate…