In vara lui 1960 faceam practica de Constructii Civile de dupa anul trei la Intreprinderea de Constructii – Montaj Nr. 5 la unul din santierele ei din Cal. Grivitei – intre P-ta. Chibrit si Podul Constanta -. In 12 Iulie –daca-mi amintesc bine – a avut loc la rectorat o sedinta prin care, cu surle si trambiti comuniste, am fost exmatriculati 10-12 prieteni ca fiind dusmani ai poporului si alte asemenea. Singura solutie pt. spalarea pacatelor era “munca de jos”. Uite aici o dovada a imbecilitatii regimullui, care desi se autointituleaza democratic si egalitar si sustine ca “munca e o datorie de onoare” denumeste, totusi, munca manuala , munca de jos.

Neavand alte relatii sau cunostiinte, m-am infiintat la santierul la care facusem practica, sa ma angajez. Seful de lot, d. ing. Ionescu, nu stiu cum facea ca avea intotdeauna pantofii curati, cu tot praful si noroiul din santier, imi spune ca regreta dar nu are posturi in schema. Vazand privirea mea nedumerita, ma lamureste ca nu sunt locuri la T.A. Nu stiam la vremea respectiva ce inseamna T.A. sau schema. Am ramas locului, dezamagit, si cu poarta asta inchisa in fata, nestiind ce sa fac, unde sa ma duc. Probabil ca a realizat ca ceva nu e in regula si m-a intrebat “dar dumneata ce vrei sa faci?”. “Salahor” am raspuns automat. S-a uitat lung la mine: esti sigur?. I-am explicat atunci toata povestea si ca asta era unica solutie.

Si uite asa m-am gasit salahor (oficialmente, muncitor necalificat) categoria de salarizare C2 – 2,50 lei/ora – in echipa de zidari a lui Stan Grigore. Majoritatea erau tigani si m-au primit cu multe suspiciuni. Am aflat mai tarziu, cand s-au lamurit lucrurile, ca banuiau ca as fi agent al militiei, infiltrat acolo ca sa depisteze nu stiu ce furtisaguri se intamplasera inainte. Lucrurile, nu stiu daca s-au lamurit pe deplin vreodata, ca ma intrebau ce scoala am, si cand spuneam ca am fost exmatriculat din anul 3 de facultate, intrebarea imediata era “bine, da’ tu cate clase ai?”.Lucrurile nu erau complicate, treaba mea era sa le asigur zidarilor, caramizi si mortar la indemana. Transportul pe orizontala se facea cu roaba, iar pe verticala cu bobul. Bobul era un ascensor amplasat pe fatada blocului cu care se transportau diverse materiale la nivelul la care erau necesare, inclusiv betonul. Nu existau pe vremea aceea pompe de beton. Betonul venea de la o statie centrala si era descarcat pe o platforma de lemn situata in apropierea bobului.
In echipa lui S. G. erau trei tigani batrani care faceau niste zidarii o frumusete, asa ceva n-am mai vazut de atunci. Parca erau desenate: toate caramizile erau curate, niciuna stropita cu mortar, rosturile perfect egale toate, si cele orizontale si cele verticale, ce sa spun, era o placere sa-i privesti lucrand pe batranii aceia. Natural, nu erau productivi si erau discutii pe tema asta, ca zidul tot se tencuieste si atunci ce nevoie ai de toata cosmetica aia? Doar ca ei invatasera meserie intr’o epoca in care se pretuia lucrul bine facut si inca nu auzisera de miscarea lui Stahanov. Vezi unde pui accentul: pe al doilea “a”, nu pe “o”.

In santier majoritatea muncitorilor erau tarani care refuzau sa munceasca la “gospodaria colectiva” sau la “cooperativa agricola de productie” – nu-mi amintesc care din doua se utiliza in epoca, ca limbajul era de lemn, el, dar evolua. Munceau 10 ore pe zi – asta era standardul in constructii -, mancau la cantina si locuiau la caminul intreprinderii. Erau vai de sufletul lor.
Echipa de betonisti, treaba care nu necesita vreo calificare, era formata in principal din astfel de oameni. Majoritatea lucrau sus pe placa si trei erau jos, sa incarce si sa le trimita betonul. Pt. asta se foloseau trei tomberoane: unul se incarca, al doilea urca cu bobul si al treilea astepta, gol, sus pe placa sa coboare la incarcat. Cu acesti trei oameni de jos vorbeam deseori, ca si eu foloseam bobul, iar “targa “ de mortar era aproape de cea de beton. Si asa am aflat ca tomberoanele lor aveau suflet, se numeau Floricel, Titirca si 918. Era ceva de a dreptul suprarealist. Spre deosebire de ce se crea in atelierela pictorilor occidentali, aici era un suprarealism get-beget, autentic, “de santier”. In tot cenusiul, saracia si mizeria zilnica, oamenii aceia aveau nevoie de frumos. Era – poate – un mod de a evada sau de a-si indulci existenta. De asta iubesc Romania, ca are asemenea oameni. Poate ca nu au multa carte, dar spiritul nu le lipseste… Si, as zice, ca fiii sau nepotii lor sunt acei ce si-au gasit drumul in Spania si au intampinat-o pe Viorica Dancila cu panoul “Bine ai venit la Pristina”.
In echipa lui S.G. era si un Nea’ Vasile, si el destul de inalt care ma vroia aproape si ma tot incanta “ ma Serbanica, noi o sa facem bani buni, ca amandoi inalti, nici n-o sa avem nevoie de schela”. Dar perspectiva nu ma incanta si dupa cateva luni de salahorie la zidari si gandindu-ma “ce fac daca magarii aia n-o sa ma mai primeasca inapoi la facultate, am nevoie de o meserie”, am vorbit iar cu d. Ing. Ionescu, seful de lot si l-am rugat sa ma transfere la electricieni. Santierul avea un atelier de intretinere, ca instalatiile in apartamente le facea o alta intreprindere. Asa am devenit ajutor electrician, tot cat. C2, dar am evoluat o treapta. Electricienii erau priviti cu respect ca ei umblau la fire si cable unde muritorii de rand nu aveau ce cauta.

Atelierul nostru se afla in spatele blocului “S”, colt cu str. Soveja la demisolul unei vechi magazii de cereale care acum devenise magazia de materiale a santierului. Sef era Nea’ Dinu, un barbat la vreo 35 de ani, inalt, brunet si insurat cu o femee tare geloasa care din cand in cand venea inopinat in inspectie, sa-l prinda. Ca si cum el, la santier isi desfasura activitatile amorase. Ma rog, o fi stiut ea ceva. Ca electricieni mai era un Gica si un Gigi, si mai era si un nea’ Vasile, instalator sanitarist.
Atmosfera era placuta prietenoasa, Nea’ Dinu era descuiat la minte, regimul tot de 10 ore, leafa aceeasi, dar munca mai usoara si mai placuta. Iar eu eram, intr’o oarecare masura, obisnuit sa bricolez si nu ma speria curentul electric.
Din cand in cand Nea Dinu era chemat de urgenta la seful de santier, se intorcea grabit: “mai baieti, aveti grija p-aici, trebuie sa merg la sefu’ acasa ca s-a stricat fierul de calcat. Daca ma cauta cineva sunt p-aici p’in santier”. Doar ca la sefu’ acasa se intamplau destul de des diverse defectiuni si niciodata nu mergea vreunul dintre noi, ci doar el, si atunci am inteles ca nevasta-sa avea ea motivele ei sa fie geloasa.
Politica partidului de industrializare a tarii a avut si niste efecte de ordinul doi, nesocotite si, cred, nestiute de partid. Santierele de constructii au devenit un loc unde se mai puteau refugia oameni din vechea elita pe care partidul trebuia – mortis – s-o distruga. Asa ca cei ce scapasera de la Canal sau Aiud, sau Jilava, isi gaseau aici o paine. Imi amintesc de doi domni, fosti ofiteri superiori, care acum erau pontatori. Erau imbracati si se comportau precum toata lumea, veneau la program la 7.30, ca toata lumea, dar- dupa vorba, pronuntie, accent, frazare – se vedea ca sunt alta lume. Totusi.
La noi in atelier venea din cand in cand d. (sa zicem) Iorgulescu. La vreo 55 de ani, inalt, slab-uscat, purtand intotdeauna in mana un patent si o surubelnita. Fusese inainte de razboi atasat – nu-mi amintesc, cultural sau militar? – la Ambasada Romaniei de la Copenhaga. Acum lucra –clandestin- la birourile intreprinderii, dar figura pe statul de salarii ca electrician si aparea la noi in atelier cand sus la birouri era vreo inspectie, vreun “tovaras de la sector”, or “de la raion”. Exista in tara un spirit – as zice subteran, de intelegere, de solidaritate umana care permitea multora sa traiasca in ciuda “directivelor de partid”.
Din povestile d-lui Iorgulescu, imi amintesc prima lui zi la Copenhaga. Omologul lui, pe care urma sa-l inlocuiasca, i-a facut o plimbare prin oras, i-a aratat punctele de interes, etc. La un moment dat a vazut in cabina unei statii de tramvai pe cineva care lasa un pachetel pe un raft, langa alte pachete, apoi pe altcineva care venea, cauta si isi alegea un pachet si pleca si i-a cerut explicatii colegului. Lucrurile erau simple: erai in oras, gaseai ceva de cumparat dar nu mergeai acasa, il lasai cu adresa notata in statie, si cineva care mergea in directia locuintei tale iti ducea pachetul acasa. Mare mirare! D. Iorgulescu peste cateva zile a vrut sa verifice functionarea sistemului: a cumparat 2 gulere tari, (era inainte de razboi) le-a lasat intr’o statie si si-a vazut de treburi. Seara, cand a ajuns la hotel, functionarul de la receptie l-a interpelat si i-a dat pachetelul.
Alta: in fiecare dimineata vedea un barbat care impinge un carut cu ziare, scotea un pumn de maruntis din buzunar, il punea pe o farfurioara si pleca. Azi asa, maine asa, omul nostru intrigat, se duce sa se lamureasca si acela ii explica ca nu poate pierde vremea cu ziarele ca are alta treaba. Bine, si cu banii? – Banii, trece catre pranz si-i ia impreuna cu caruciorul. Si niciodata nu iese in minus.
Atunci cand se turna beton se lucra incontinuu, si zi si noapte, deci electricienii trebuiau sa asigure asistenta. Imi convenea, de multe ori, ca sa am dimineata libera. Mergeam in audiente la Ministerul Invatamantului, la Comitetul Central al UTM, depuneam memorii insotite de caracterizari favorabile de la santier, in speranta ca voi fi reinmatriculat. Dar cu toate memoriile si caracterizarile favorabile, pana nu au trecut doi ani nu s-a intamplat nimic.
La un moment dat a aparut in santier o figura noua, tot pe post de muncitor necalificat. Era un barbat de statura mijlocie, foarte slab, ridat, obosit, arata ca de saizeci de ani, dar daca te uitai atent mai ales din privire, intelegeai ca era de patruzeci. Am aflat ca atunci se intorsese din prizonierat, din Siberia. Oficial, in URSS, – marele prieten de la rasarit – nu mai existau demult prizonieri romani.
Una peste alta, ICM5 a constituit o experienta. Printre altele, de la Nea Dinu’ citire: ‘Serbanica baiete, sa stii de la mine, tot meseriasu’ bun, tre’ sa aiva un cusur, e ori betiv, ori curvar“. Cu toata salahoria, oboseala, praful sau noroiul si frigul iernii, a fost o experienta pe care n-o regret. Si mi-a oferit o amintire care imi este tare draga: Titirca, Floricel si 918.