Calea Grivitei, unde m-am nascut, cu biserica Manea Brutaru, unde ma ducea bunica, si unde, mai tarziu – pe la 9 -11 ani – eram tircovnic, gradinita din Luigi Cazzavillan si gradina Cismigiu, unde imi facea tata fotografii, asta este Bucurestiul meu.  Si a ramas pana mai tarziu cu anii de scoala in piata Lahovari, Sfintii Voievozi,  Sf. Sava si  primii ani de facultate la cladirile din spatele Facultatii de Drept.  Aici statea Billy – Paul Tincoca -, pe Schitu Magureanu 20, la hoch parter – a doua casa mai jos de Stirbei Voda, iar vis-à-vis, in diagonala, al doilea bloc pe Stirbei Voda , statea Karnic Nisanian.

Familia Tincoca, parintii si cei doi baieti, imparteau apartamentul cu o pereche ceva mai in varsta, oameni cumsecade, dar de alta conditie.  Asta era inevitabil, pt. ca sistemul comunist  hotarase ca necesarul de spatiu locuibil unui om, era de 8 m.p.   Oricat de civilizati ar fi oamenii, e neplacut sa imparti baia si bucataria cu niste straini.  Domnul si Doamna Tincoca erau ieseni si vorbeau cu accentul specific.  Dumnealui era jurist iar dansa profesoara de matematica.  Amandoi foarte draguti , calzi, prietenosi.  Duminica, mergeau la Sf. Elefterie si cantau in cor.  Pasiunea pt. muzica – la fel ca si umorul –  era o data de familie, D. Tincoca avand un frate, Remus, dirijor, stabilit in Canada.  O sora a dansului, Lizica, a avut la un moment dat, un mic accident in Gara de Nord.  Vrand sa se urce in tren, s-a impiedicat si a cazut.  Nimic grav, doar ceva julituri si un ciorap rupt, dar prilej pt. a-si  manifesta umorul:  “ EU nu sunt Venus din spuma marii, // sunt Lizica din zgura garii .”

Domnului Tincoca se pare ca ii cam placea vinisorul, dar se ascundea in spatele devizei “uz, fara abuz”.   Doamna Tincoca, toata viata a dat lectii de matematica, iar la batranete, pt. a-si mentine creierul in forma rezolva probleme din Gazeta Matematica.  Mult mai tarziu, in anii ’90 i-am facut o vizita.  Am batut in geam, ca deobicei, si ne-a poftit inauntru.  S-a scuzat pt. un moment si s-a intors pieptanata si parfumata.  Locuia singura, d. Tincoca se stinsese de niste ani, iar baietii erau la casele lor, Billy la Tulcea si Ionica in Bucuresti.  Pe masa era o multime de carti de matematica si caietele dumisale, constituiau o gimnastica a mintii.

La parterul blocului unde locuia Karnic, isi avea atelierul un croitor, Teodorescu.   Ne aflam in anii 1956-‘58-’60 si inca mai ramasese cate un liber profesionist, independent si propriul lui stapan.  Nu peste mult timp  au fost toti cooperativizati.   Deocamdata insa Teodorescu isi avea propria lui pravalie, in care, in vitrina, la loc de cinste se afla un panou, reclama, destul de mare ca sa poata fi observat si citit cu usurinta  La partea de sus, pe doua randuri si cu majuscule, scria : GARANTIA DEPLINA a ELEGANTEI DESAVARSITE VI-O DA DOAR TEODORESCU, CACI PRIN PROFUNDE STUDII ANATOMICE, ESCHIVEAZA IN RITMUL MODEI DEFORMATIILE CORPORALE.

In stanga, era desenat un barbat in izmene, stramb, cocosat, complet diform, sa-I plangi de mila.  La mijloc se gasea un croitor care cosea ceva cu ac si ata, iar in dreapta nefericitul din partea stanga, – numai el putea sa fie – frumos, drept, inalt, larg in umeri, suradea imbracat intr’un costum verde.   Iar jos, in centru, sub croitor era morala:  OMUL FACE HAINA, SI TOTUSI, HAINA FACE PE OM!

De fiecare data cand mergeam la prietenii mei, ma bucuram de traznaia lui Teodorescu.

Dupa colt, pe Popa Tatu, la nici cincizeci de metri, isi avea atelierul un tapiter, care avea si el un panou.  Reprezenta un ins care cosea o plapuma si alaturi pe fond galben, – care, vezi bine, imagina desertul – un palmier si o camila.  Iar morala era in versuri:

Sub aceasta plapuma de va veti baga,

poate fi oricat de mare gerul,

va veti incalzi si transpira,

ca acolo unde e camila si palmierul!

E adevarat ca versificatia schioapata dar aducea o nota de culoare, de umor pe care cooperativele de mai tarziu nu le ofereau.  Ce mai avea tapiterul nostru in vitrina, si care constituia un punct de atractie, era Domnisoara Nutzi, o blonda, toata numai rotunjimi si gratii si care remaia ciorapi “CU MASINA WITOS”  (afis in vitrina) , ca si cum toata lumea trebuia sa  stie ca masina asta este sumum.  Sunt tentat sa cred ca majoritatea celor ce se opreau la vitrina, era mai curand interesata de genunchii  D-rei Nutzi, decat de camila si palmier.

Tata lui Karnic era ceasornicar si lucra la cooperativa “Arta si precizie” in care erau incadrati bijutierii si ceasornicarii. A fost prima infiintata, doar nu era sa lasam aurul si pietrele pe mana particularilor.   Demagogia sistemului se vede si din denumiri: Arta Marochinerilor,  Munca si Arta,  Arta si Precizie, ce sa mai vorbim, ti se face greata.

Casa lui Karnic era printre cele mai rafinate in care am intrat.  Nu vorbesc de mobile, peretii erau plini de tablouri si gravuri, fildesuri si jaduri in vitrine, lampi de Murano , dar ce m-a impresionat cel mai mult, era o placa de fildes cu o perspectiva a Ierusalimului.  Era o tehnica care nu stiu cum se cheama, nu era sculptura, nici gravura,  dar imaginea era in relief, ceva asa de fin si delicat, cum n-am mai intalnit de atunci.

Intr’o dimineata, iesind noi in recreatie sa ne fumam tigarile, (Carpati, 8 la 1 leu), imi spune Karnic in mare taina, ca taica-su fusese luat cu masina la o expertiza.  Asta in ’58, insemna in 99% din cazuri ca te-a ridicat Securitatea.  De data asta insa, D. Nisanian fusese rugat sa expertizeze niste pietre.  Si ca evaluase pe una din ele la doua sute  de mii de lei.   Ei, aici, ieseai din domeniul realului.  Nu ca suma era mare, era, bineinteles exorbitanta, cand bursa era de 315 lei si o leafa de 2000 era mare.  Dar era ireala pt. ca nu aveai ce sa faci cu banii astia.  Nu-mi amintesc daca aparusera in ’58 Trabantul, Wartburgul si Skoda,  case, terenuri nu se punea problema sa poti cumpara cand in 1948, prin legea nationalizarii, se desfiintase practic, proprietatea privata.  Inca mai erau oameni inchisi pentru delicte de gandire, inca mai erau oameni cu D.O.  (domiciliu obligatoriu) si inca mai erau romani in lagare in Siberia…

Cu ocazia asta am aflat ca D. Nisanian tatal va fi fost dumnealui ceasornicar, dar era si expert in pietre pretioase.   Asa, simplu, cum cineva e contabil sau inginer, si poate fi expert in contabilitatea sau ingineria lui, altcineva este  expert in pietre…

Din nefericire dupa cativa ani, D. Nisanian si-a aflat sfarsitul in mod tragic, in mainile Securitatii.  Dumnezeu sa-I odihneasca sufletul si lui si prietenului meu , care nici el nu mai traieste.

Sa ne intoarcem insa, in “58.  Mergand pe Popa Tatu in sus catre piata Matache, a patra  strada la stanga, este Crisana.  Acolo locuia Ileana Slatineanu, colega cu noi, o fata inalta, distinsa, foarte bine, dar retrasa si dupa care multi suspinau.  Ea era insa, unul din copiii cuminti ai anului si nu facea parte din nicio “gasca”.  Intr’o seara, eram cu Billy, cu Vintila Florescu, cred ca era si Dan Stefanescu, Billy canta ceva la ghitara, Aznvour era in mare voga, dar si canzonete , si piese spaniolesti, cand, deodata  am avut o inspiratie :  “ce-ar fi sa-I facem o serenada Ilenei?”.  Zis si facut, baietilor le-a placut idea.  Familia Slatineanu, locuia intr’o vilisoara a treia de la coltul cu Popa Tatu, la etaj.   Am mers noi, ne-am postat pr trotuarul de vis-à-vis, eu, ca fiind comanditarul, un pas inaintea celorlalti  si Billy a inceput sa cante.  Nu era tarziu, noua si jumatate, catre zece, cartierul era linistit, era o ora de mers la culcare.  Nu exista televiziune, nici cafenele la care sa joace omul table, cel mult se asculta Vocea Americii sau Europa Libera, in camera din fund, sa nu razbeasca in strada, dar si astea erau cazute in desuetudine, erau foarte bruiate si lumea se cam saturase.  Revenind la serenada noastra, se pare ca a  starnit, cel putin,  curiozitatea.  Au inceput sa se deschida ferestre si sa apara diverse capete .  A aparut si D. profesor Slatineanu care a inteles imediat despre ce e vorba, s-a retras si dupa cateva momente a aparut si Ileana vadit jenata.  Purta un capot al carui guler, cu o miscare tipic feminina, si l-a strans in jurul gatului.  Gestul asta ne-a dat gata pe toti, eram topiti de incantare.  Din pacate insa , cu o voce soptita: ”gata, gata, va rog sa plecati”.  Era – probabil -, rusinata ca fusese expusa public.   Iar noi, cu aceeasi dezinvoltura cu care venisem, am intors spatele si am plecat, lasand in urma vecinele curioase , nemultumite ca s-a terminat prea repede.