Nu multa vreme dupa cutremurul din ’77 ne-a rugat Ion Camarasescu sa mergem la Otopeni, sa vedem o casa. Cateva saptamani dupa cutremur asta a fost principala preocupare: expertizele. Nici acasa nu reusisem sa punem totul in regula, fiind insa vorba de Ion, in urmatoarea Duminica l-am luat si am mers la Otopeni. Casa in cauza era -nu mult- dincolo de intrarea la aeroport.
In fundul unei gradini mari, se afla o casa parter, fara o arhitectura deosebita, care s-a dovedit a fi in stare perfecta. Era o zidarie de caramida sanatoasa, iar cutremurul din ’77-prin freventa sa- a fost periculos in prncipal, pt. constructiile cu 3-5 nivele. Bineinteles, a speriat pe toata lumea.
Casa apartinea D-lui Acad. Aurel Avramescu -zis Leul- si D-nei Dr. Marioara Avramescu, ambii la varsta a treia si foarte simpatici.
Marea surpriza a fost interiorul, cei doi fiind colectionari de arta. Tot ce pictura romaneasca produsese mai bun , se afla la ei pe pereti: Aman, Grigorescu, Tonotza, Luchian, Pallady, Petrascu, nu stiai unde sa te uiti mai intai. Uleiuri, acuarele, ca sa nu mai vorbim de faiante si portelanuri. Casa era -de fapt- un muzeu, locuit de cei doi.
Mie imi placea mult pictura lui Corneliu Baba. Si-mi place si acum. La un moment dat i-am cerut permisiunea sa-i fac o vizita la atelier, pe care mi-a acordat-o cu multa amabilitate. Am petrecut intr’o dupa-amiaza, doua ore intr’o atmosfera foarte placuta. Corneliu Baba era un Domn. Din cele discutate am retinut o idee: “domnule, din opera fiecaruia dintre noi- si nu ma refer doar la pictura romaneasca-reprezentative, caracteristici si definitorii, sunt opt-zece lucrari. Acestea e -sa zicem- necesar sa ramana. “
Dece am facut aceasta paranteza: lucrarile dela Avramesti, faceau parte din aceasta categorie.
Am ramas in relatii. Mergeam cu multa placere la ei, ne simteam foarte bine acolo. Si cred ca si ei simteau nevoia – din cand in cand- contactului cu cineva mai tanar. N-au avut copii si la un moment dat au infiat o fata dar relatia nu a mers si acum, nici nu mai era in tara.
Leul studiase patru ani matematica la Cluj , dupa care a luat o diploma de inginerie la Dresda (electromecanic). Ii placea sa ne vorbeasca de preocuparile sale. Era redactor la Electronica si la o inca alta revista si era interesat de automatizari. Gasise un englez, Derek de Solla Price -Cambridge si apoi Yale- cu care coresponda despre “codificarea informatiilor” si “scientometrica”, subiecte care vizau calculatorul electronic, mult mai departe decat preocuparile tarii , interesata -in principal- de “industria constructoare deb masini”.
Marioara il oprea: “gata! nu mai plictisi copiii cu de Solla -Price”. Haide, mai bine, sa va arat niste diapozitive. Ea era pasionata de fotografie si cum il insotise in toate calatoriile lui prin Europa, ca invitat de alte academii si institutii, avea ce sa arate. Imi aduc aminte de niste imagini superbe din Scotia, pe care o traversasera dela Aberdeen pana la Atlantic.
Marioara era pasionata de arta si ea era -de fapt- creatorul colectiei. Gurile rele (mi-a ajuns mai tarziu la ureche) spuneau ca unele tablouri constituiau plata unor intreruperi de sarcina din anii ’50. Realitatea este ca anii aceia au fost cumpliti pt. multi romani, si venirea unui copil pe lume, de multe ori era departe de a fi o bucurie. Din contra. Asa ca , oricare ar fi adevarul, nu poti acuza pe nimeni.
Munceam mult si fumam mult pe vremea aceea. Incepusem sa am necazuri cu inima-aritmii, exasistole- dar exist, din fericire, Chinidina. De care ajunsesem dependent. Dimineata , cand plecam de acasa aveam grja sa verific: actele, cheile, batista, tigarile si Chinidina. Stiam ca va trebui sa las fumatul. O docrorita la care ma dusese cumnatu-meu imi spusese ca daca nu reunt la fumat “lumea ar putea sa inceteze sa mai existe pt. mine”. Dar….
In 1985, intr’o Duminica, eram invitati la masa la Otopeni. Nu mai stiu cum s-a ajuns sa se discute despre pasiune si ratiune. Multe se pot spune…. Ideeab era : ce trebue sa predomine?
S-a mancat bine, n-ai fi zis ca eram in anii ’80, pesemne ca mai ajuta si Academia? Sau , mai conta si apropierea de sat…. A urmat un desert si cafeaua de rigoare. Eeh …cu cafeaua in fata, dar cu discutia precedenta in minte, am ezitat sa aprind tigara de rigoare. Pe care n-am aprins-o nici seara, ajunsi axcasa. Nici a doua zi, nici a treia. Stiam ca trebue sa renunt la fumat dar, imi lipsise ….catalizatorul.
Avramestii nu mai sunt. Dumnezeu sa-i odihneasca. Colectia, cel mai probabil, a fost donata Academiei Romane. Casa? Marioara i-a spus lui Ziziz, intr’o seara , cand plecam de acolo, ca femeea din sat care-i facea curatenie, i-a spus ca dupa ce ei nu vor mai fi, acolo se va deschide , precis, un “steurant”. Am lasat-o oftand si prvind in gol….
Trist, foarte trist…