9  MARTIE  1989                           09/09/05

 

In dimineata aceea ne-am trezit in zori, am incarcat masina cu bagaje si am pornit catre Giurgiu.  Obtinusem, in sfarsit viza turistica pentru Grecia si Italia, dupa o asteptare de sapte ani.

Ceeace astazi este ceva foarte simplu si ni se pare natural sa te urci in avion sa mergi unde vrei in Europa, fara viza, ba chiar si fara pasaport, doar cu carta de identitate, – cel putin pentru cei din Uniunea Europeana -, pentru Romania anilor `80 era de neconceput.

In 1981, in toamna, facusem impreuna cu Zizi un tur prin Europa, un vis frumos.  Nici acum nu am inteles cum ne-au permis sa plecam amandoi odata.  Izy Finkelstein, care locuia in Frankfurt, ne facuse invitatie sa ne facem vacanta la el.   Am cerut viza pentru un intreg tur : Germania, Franta, Italia si Grecia . A fost primul contact cu Occidentul.  Turul l-am facut cu trenul, cu bilet in circuit, care pentru amindoi a costat echivalentul a trei salarii lunare.

Cum am coborit in gara la Munchen, unde ne satepta Izy, acesta ne-a si intrebat daca vrem sa cerem azil, caz in care trebuia sa mergem imediat la politie.  Nu era serios sa faci turism si pe urma sa-ti amintesti ca in Romania ai fost persecutat politic sau religios.  Nu ne gandisem sa raminem , nu vrusesem sa parasim Romania, mai pastram ceva sperante ca lucrurile in vreun fel oarecare se vor indrepta.

Cu ani inainte ii spusesem Sandei H. ca nu se poate sa plecam cu totii si sa ramana tara goala. Si credeam  ceeace spuneam.

Asa ca n-am ramas nici in Germania, nici in Grecia, unde ne-am oprit pentru cateva zile.  Realitatea este ca aveam sperante sa mergem in iarna aceea in Algeria prin Romconsult, intr-o misiune de asistenta tehnica promisa de Ceausescu in urma unui cutremur devastator la El-Asnam.  Treaba ce putea sa dureze cel putin trei luni, dar se putea extinde la sase ba chiar si la un an.   Oare aceasta perspectiva pentru cineva din lagarul comunist era tot ce putea spera mai mult si mai bun.

In Aprilie `82 am plecat impreuna cu alti trei colegi de birou in Algeria, urmind ca Zizi sa vina cu avionul de Joi, ca inca nu-i iesise viza.  Lucru obisnuit in Romania, tara tuturor posibilitatilor.  Erau universitari care reprezentau tara la congrese internationale care se trezeau ca inca nu aveau viza in preziua plecarii.  Eventual primeau viza dupa incheierea congresului.  Acum se punea problema: pleaca sau nu? . Motivul plecarii era perimat, dar pe de alta parte nu era deloc inteligent sa lasi ocazia neexploatata, de multe ori vizele se dadeau pe criteriul “lasa ca astuia i-am dat anul trecut, sa mai plece si altul, fara sa se tina cont ca acel “altul “ n-avea nimic in comun cu acea specialitate.

Zizi n-a venit in Joia urmatoare, nici in alta Joi.  Asta facea parte din tertipurile murdare ale oficalitatii.  In cazul in speta “oficialitatea “ era consilier la Institutul unde lucram si responsabil cu exportul, deci cu relatia cu Romconsult. Realitatea este ca nici noi nu stiam cum sa procedam.  Cu cateva zile inainte de plecare m-am intalnit cu amicul Ion Jipa fost coleg de grupa, baiat destept, o autoritate in materie de Eminescu.  Ce mai faci, una – alta, ii spun de plecare, si imediat ma`ntreaba “cit ai dat ? “.  N-am dat nimic, zic. – Ma , nu ma minti? – Nu domnule ! – Casetofon, ai? – Am, zic . – Te duci acasa iei casetofonul si ce ai mai de pret, faci rost de dolari, cumperi citeva sticle de whisky si cartuse de Kent si te duci si le dai!   – Unde sa le dau dom`le, ce esti nebun? – Te duci si le dai la sefi, la partid, la cadre, la directie, la secu’ , daca vrei sa pleci.  Nu sta, du-te !

Stiam ca asa procedeaza zidarii si dulgherii la Arcom, ca sa plece in Libia.  Dar, ziceam eu in mintea mea simpla, noi suntem intelectuali, cum sa ma duc eu la director sau la … asa netam-nesam cu sticla de whisky?  Si nu m-am dus, si prost am facut!  Zizi n-a venit, iar eu dupa trei luni jumatate  am fost rechemat.  Nu facea impresie buna in tara faptul ca Algerienii m-au luat din echipa si m-au insarcinat cu supravegherea unui program de industrie mica si mijlocie.

M-am intors la inceput de August cu vreo cincisprezece kilograme in minusm, am coborit din avion cu sacoul de tweed pe mine si nu-mi facea nici o impresie, in timp ce in jur, toata lumea in camasa, in rochie decoltata de vara nu mai putea de cald.   Dar despre asta, altadata .

In toamna aceea, ne-am hotarit sa ne schimbam viata.

In ce ma priveste, aveam patruzeci si unu de ani si pana la pensie mai aveam dreptul la o singura marire de salariu de o suta de lei.  Asta in cadrul categoriei mele “ing . gr . II “, in gradul I, neputind promova nefiind membru de partid.  Zizi fiind mai mica cu  trei ani, nu era departe de aceeasi situatie. Cind a dat examen de promovare in gradul ll, din cati candidati erau, cinci – sapte, s-a clasat prima, dar postul si marirea de salar l-a luat cel iesit pe locul doi, ca era membru.

Dar nu conditia materiala era cea importanta.  Ceeace deranja cel mai tare era mizeria si uratenia vietii sociale.  Faptul ca autoritatea te considera sub-dezvoltat, ca in contra celor afirmate in declaratii oficiale si proclamate sus si tare, te nesocotea ca om si nu-ti conferea nici un drept, asta era mult mai grav.  Sa nu vorbim nici de dreptul la opinie proprie, dar macar dreptul la informatie sa-ti fie recunoscut.   Romania, si la aproape patruzeci de ani dela sfirsitul razboiului, continua sa fie o imensa inchisoare, perfect etansa, nimic nu intra,nimic nu iesea.  Pina si informarea tehnica era desfiintata , se suspendasera abonamentele la revistele tehnice de specialitate pentru biblioteca institutului.  In domeniul publicistic domnea acelasi marasm.  Toata productia culturala autohtona era indreptata doar spre elogierea personalitatii conducatorului. Oameni de litere, muzicieni, pictori, toti, numai asta trebuiau sa produca, poeme, cantate, portrete ale conducatorului iubit si ale sotiei.  Traducerile erau reduse la minim si treceau de cenzura doar lucruri totalmente neutre, dar si neinteresante. In toata aceasta perioada, doar muzica simfonica clasica a continuat sa reziste si sa existe, probabil fiindca autoritatea ii ignora existenta. Interpretii, insa, duceau aceeasi viata plina de privatiuni ca toti ceilalti locuitori.

Doar sportul continua sa existe, probabil ca o supapa de siguranta pentru o anumita categorie de public .

Aparuse si o noua forma de manifestare artistica: cenaclul Flacara.  Era destinat tinerilor care in afara de sport nu avea alt mod sa-si petreaca timpul liber.   Era un amestec de muzica rock, pop si folk dar patriotico-lozincarda, cu recitari de poeme la fel de lozincarde si laudative la adresa conducatorului, ale lui A. Paunescu, inspiratorul si insufletitorul cenaclului, cu putin sos nationalist-patriotic adus de diversi barzi folclorici .  Reteta prindea la un anumit gen de public dispus a retine doar nationalismele si a trece cu vederea odele laudative.

Perspectiva de a continua aceeasi existenta cenusie pentru tot restul vietii, era de neacceptat.  Era totalmente absurd sa nu poti decide tu insuti asupra actelor tale.   Ma simteam ca un animal in cusca, in timp ce eu vroiam sa respir, sa alerg, sa zburd, sa ma bucur de viata, de lume, de civilizatie.

Am plecat din Bucuresti doua masini:  Zizi si cu mine in Oltcit-ul nostru pe care-l incarcasem cu tot ce se putea, fara insa obiecte “compromitatoare “ care ar fi putut da de banuit vamii.  Luasem si doua tablouri, un peisaj al lui Eugen Palade si o Venetie a lui Dan Constantinescu, cadouri chipurile pentru rudele nevesti-mi .  Viza aveam pentru o luna, turistica..

In a doua masina era Ileana G., unul dintre putinii prieteni de nadejde, care venea cu noi sa nu o lase pe Zizi sa se intoarca singura cu trenul.  Natural ca nu era la curent cu planul nostru.

Ceeace reusise sistemul comunist extraordinar de bine erau doua lucruri.  Primul era sentimentul general de nesiguranta . Nu stiai daca interlocutorul era sau nu informator al Securitatii.  Nu stiai cum puteau fi interpretate cele spuse de tine.  Faptul ca undeva era un dosar cu numele tau, unde in permanenta se consemna toata viata ta, nu era de natura te linisteasca.  In fiecare zi, securistul de cartier trecea pe la administratia blocului si culegea informatii, gen “cine a avut petrecere azinoapte, cine a fost, citi, pana la ce ora au stat, si daca se poate, ce-au vorbi .  Nu care cumva au criticat regimul? “

Al doilea era sentimentul de culpabilitate.  Nu stiu daca era la fel de raspandit ca primul, pe mine, unul, ma domina.  In special la prima tinerete, indoiala “ nu cumva trebuie sa gandim ca ei, nu putem sa fim in permanenta in contradictie, unde-o sa ajunga tara asta daca nu punem toti umarul? “ si asa mai departe.   Aparea deci, ca singura solutie sa ne facem toti datoria, fiecare in felul lui, adica fiecare sa-si exercite meseria cum poate el mai bine, mai constiincios, in felul acesta contribuind la propasirea tarii.

Nu consideram asta ca un compromis. Nu intram in partidul lor, asa ceva nu se concepea, ar fi insemnat pe de o parte tradare fata de toti cei apropiati – rude, prieteni – ce au avut de suferit in puscarii si la canal, fata de toti cei deposedati de rodul muncii lor peste noapte, pentruca asa dicta o ideologie falsa si utopica.  Pe de alta parte ar fi insemnat sa  accept alinierea cu toti arivistii, oportunistii, carieristii.  Nu cred ca atingea cifra de cinci la suta numarul acelor de au intrat in P.C.R. din convingere.

Cu cateva sute de metri inainte de Vama Giurgiu ne-am oprit, mi-am luat ramas bun dela Zizi care s-a suit in masina Ilenei si am continuat singur.  Am vazut in oglinda ca nu plecasera inca, asteptau sa ma pierd eu din vedere.

Trecerea prin vamile romaneasca si bulgaresca a durat citeva ore bune.  Nu era simplu sa treci printr-o vama romaneasca  : trebuia sa cobori valizele, sa le desfaci  sa le cotrobaie vamesul care dupa aceea controla si masina, sa astepti sa-ti verifice pasaportul sa raspunzi iar la o suma de intrebar , unde mergi si dece, cat stai, unde sta , cati bani ai, si cate si mai cate.

La bulgari era ceva mai usor, dar si acolo aveai de stat la rand. In vama romaneasca in perioada de vara, cu toate ca turismul extern era practic nul, puteai astepta uneori si douasprezece ore.

Am iesit, in sfarsit, si din vama bulgaresca  nu mai tin minte pe la ce ora din dupa amiaza lui noua martie si m-am indreptat catre Sofia.   Aveam un numar de telefon si o adresa a unei verisoare a fostului meu cumnat la care as fi putut sa dorm o noapte, neavind antrenament sa conduc o mie trei-patru sute de kilometri fara pauza, dar nu vroiam sa profit  Speram sa gasesc undeva pe drum un motel, un han ceva sa dorm acolo.

Incepuse sa se intunece, facusem doar o mica pauza dupa iesirea din vami, sa mananc din sandwich-urile pe care mi le daduse Zizi, si motel, ioc.  La un moment dat, vad undeva, pe dreapta, niste lumini care mi-au facut mie impresia ca ar putea fi dela un motel.   Avea si un parking, am oprit, am  parcat si am intrat in cladire.  Din pacate nu era motel ci doar o circiuma obisnuita cu putini clienti dar cu mult fum.   Cu chiu, cu vai am inteles ca nu exisra nici un han in apropiere . Neavind ce mai face acolo, am plecat.

In drum catre masina, am trecut pe linga o pubela, unde erau aruncate niste ciolane cu resturi de carne pe ele .   Linga pubela. trei-patru caini zaceau tolaniti, satui dupa cum se vede, total indiferenti la mirosul de carne.

In Romania, multilateral dezvoltata, unde se anuntase ca se reusise deja “edificarea  societatii socialiste multilateral dezvoltate” si  care acum se gasea in stadiul de “desavarsire “ , oameni -multi- se imbranceau la coada pentru asemenea oase.

Acesta a fost primul soc pe care l-am incasat dupa plecarea din Romania.