Vad ca n-am incotro si trebuie sa ma operez de cataracta.  Marturisesc ca ideea nu-mi surade, desi Rodica Tanasoca mi-a dat curaj.  Treaba asta ar trebui sa se intample maine, odata cu injectia pt. degenerescenta maculara.  Ieri, aflandu-ma la spital si vazand ca inca n-a iesit aprobarea pt. operatie, se pare ca am zambit usurat.  Doctorita vazandu-ma, si-a exprimat nedumerirea  si atunci a trebuit sa-i marturisesc ca mi-e frica.  “-De ce ti-e frica?”.  La care, fara vreun rationament prealabil, i-am raspuns automat  “-E dreptul meu.”

A fost ca o revelatie: “DREPTUL LA FRICA”, pe care il are toata lumea, de la copiii de patru ani la vederea siringii pana la batranii de saptezeci la gandul bisturiului.

Sunt drepturi de care nu se vorbeste, care nu sunt scrise in nici o constitutie.  Se pare ca in constitutia Statelor Unite figureaza “dreptul la fericire”.  Mi se pare pura demagogie.  Cata lume stie ce e aia?  Bucurie,  multumire, satisfactie, implinire, da, e mai pe intelesul tuturor.  Dar “fericire” ?  E ceva care trebuie sa fie absolut.  O stare limita, dincolo de care nu mai exista nimic.  Pe de alta parte, este si o notiune gresit inteleasa.  Si acum imi mai staruie in urechi glasul unei colege, in anii ’80: “vai draga , sunt asa de fericita, am gasit telemea si n-am stat decat o juma’ de ora la coada”

Se mai vorbeste de dreptul la vot, pe care iti amintesti ca-l ai odata la patru ani.  Se mai vorbeste de dreptul la munca, ceva foarte teoretic, care in situatii de criza economica nu face doi bani.  Ce sa mai continui ca ma enervez…

In schimb, zilnic, orice om liber (sclavii, nu) poate beneficia de DREPTUL LA  LENE, in baza caruia poate lasa pe maine ce n-are chef sa faca azi.

Unul, foarte des utilizat este DREPTUL LA PROSTIE.  Nu are nimic de a face cu capacitatea intelectuala a individului.  Fiecare dintre noi am avut deseori ocazia sa-l vedem aplicat.  In cele mai variate ocazii. Oameni de langa noi, buni profesionisti, de incredere, care te intrebi unde le era mintea atunci cand s-au casatorit, atunci cand au facut o oarece investitie sau atunci cand au votat –bunaoara-, au facut uz de acest drept.  De unde si intelepciunea populara, exprimata de fostul nostru coleg, Sorin Negrescu: “baietii buni n-are noroc”.

Cu ani in urma, aflandu-ne la Florenta, la vremea pranzului, nu mai tin minte ce cautam, am vazut in jur toate pravaliile inchise.  Obisnuiti cu orariile din Romania, nu stiam ce sa credem, pana ce am vazut intr’o vitrina un anunt care zicea “inchis pt, siesta intre orele…”  De acolo si DREPTUL LA SIESTA, care in Romania inainte de razboi exista-, cel putin pt. anumite categorii.  La fel si in lumea libera.  In ce ma priveste, ma bucur de el abia acum, dupa ce am iesit la pensie, la 70.  Si asta este unul din motivele pt. care vreau sa-mi schimb meseria si sa ma ocup de caini si cai.

DREPTUL LA IPOCRIZIE este un alt drept de care pot beneficia in anumite situatii oamenii bine educati si bine intentionati.  Si de care am uzat, si nu numai odata, fiecare dintre noi, atunci cand am admirat fotografia inexpresiva a unui cuplu de tineri casatoriti sau a unui nou nascut, prea mic pt. a avea o expresie.  In baza dreptului la ipocrizie , cateodata se pot face si acte de caritate.

Un altul, nedeclarat dar propriu fiecaruia, este DREPTUL DE A TE CONSIDERA  SUPERIOR.    Acest drept a aparut intr’o zi din vara ’61 la Cofetaria Angelescu unde Duminica dupa amiaza ma intalneam cu Traian Iencica si puneam lumea la cale.

Cofetaria Angelescu se afla pe str. Academiei vis-a vis de biserica Sf. Niculae Dintr’o Zi.  Era un local mic dar foarte elegant, ramas asa cum fusese inainte de razboi.  Avea peretii lambrisati cu lemn (parea nuc) pe cca. un metru si jumatate iar mai sus era un calcio vecchio frumos de culoarea untului si oglinzi circulare in rame sculptate, negre.  Mobilierul era simplu si elegant: masute de lemn tot negru, sculptat cu blatul rotund de marmura cu cate patru scaune cu impletitura de pai.   Cateva candelabre de cristal contribuiau si ele la eleganta loculuui.

Amandoi eram exmatriculati, Traian de la Politehnica, tot pe motive politice si amandoi lucram pe santiere, sa ne “reabilitam”, el intr-o echipa de mozaicari, eu ca ajutor-electrician de intretinere.  Lucram 10 ore pe zi,  6 zile pe saptamana pt. 2,50 lei pe ora=650 lei pe luna  O paine era 2 lei iar o calatorie cu tramvaiul era 25 bani la clasa a2-a si 30 la a intaia.

Ne luasem obiceiul sa ne vedem Duminica la o cafea la Angelescu, unde, la un moment dat a rasarit ideea ca exista o diferenta intre sentimentele / simtirile omului si capacitatea lui de a le exprima / exterioriza, fie datorita limbajului-obiectiv-limitat, fie chiar si neputintei individului de a le exprima prin cuvinte.  Apare de aici si diferenta intre imaginea / ideea comunicata in exterior si cea originala –mai bogata- ramasa neexprimata.  Prin urmare, impresia individului ca este mai bogat, mai inzestrat decat imaginea proiectata in exterior.

Nu peste multa vreme cofetaria noastra a fost “renovata”.  Asa se chema de multe ori operatia de uratire, de stergere a trecutului, de depersonalizare, de uniformizare a locurilor si caselor.  Comunismul nu avea nevoie de frumos, de diferit, de specific,  nu se simtea bine decat in urat, in tern, in banal.  Asa ca in locul cofetariei elegante ce putea sta foarte bine si la Viena si la Paris a aparut cofetaria “Albina”-numele, de fapt, i se schimbase mai demult-fara mese de marmura, fara oglinzi, fara candelabre de cristai ci cu mese PAL melaminat, si cu scaune tapisate cu polivinil rose, bleu si fistic, cu lampi de neon si fara lambriuri si calcio vecchio dar cu peretii vopsiti cu vinacet.

Intrebare retorica: de ce oare comunismul in Romania a fost atat de distructiv in timp ce in Cehoslovacia, bunaoara, a fost protector, cu respect pt. trecutul si istoria tarii?

Si acum, ca veni iarasi vorba de comunism, sa nu uitam -poate cel mai important din toate- DREPTUL LA SPERANTA, pe care il are orice om , dar care in anii ’80 a fost realmente, extirpat in Romania.
In 1968 Cehoslovacia initia o serie de masuri de democratizare-asa numita “Primavara de la Praga” ce nu erau pe placul Rusiei care a intervenit armat. Atunci Ceausescu a rostit o cuvantarefoarte dura: “nu vom permite” etc. etc. care i-a umplut de mandrie pe romani si le-a readus Speranta in suflet. Relatia cu “marele prieten dela Rasarit” s-a racit , dar dupa nu mult, Ceausescu tot ce stia el a facut. A mai fost o licarire de speranta in 1989-90 dar n-a durat mult. Lipsa sperantei ii mana pe romani de acasa. Poate se va gasi cineva, odata, care sa inscrie DREPTUL LA SPERANTA in CONSTITUTIE. Sa speram….