-invatatorii-

 Vara 1966, Institutul de Proiectari pt. Gospodarie Comunala, unde am fost repartizat la terminarea facultatii.  Dupa ce am trecut pe la serviciul Cadre, m-am prezentat la directorul tehnic, D. ing. Vernescu, – cu care am avut o discutie pe care n-am uitat-o – care m-a repartizat sa lucrez in atelierul R.A.3 (RA=rezistenta-arhitectura).

Atelierul R.A.3 a fost unul din noroacele vietii mele.  Acolo am cunoscut trei oameni care au contribuit la formarea personalitatii mele si carora le sunt si acum profund recunoscator.

Institutul era proaspat infiintat, in atelier erau trei arhitecti si trei ingineri, ca la vreo patruzeci si ceva de ani, cateva desenatoare si vre doi-trei tehnicieni.  Gaby Gheorghiu si cu mine am fost primii ingineri tineri, sositi direct de pe bancile scolii.  Tot atunci – sau in anul urmator – au mai venit si cativa tehnicieni absolventi ai STACO.  Printre ei si Ileana Georgescu cu care mai suntem si acum prieteni.

Institutul fiind nou – nici un an nu avea – era in perioada de rodaj, sa zicem.  Nu era mult de lucru, eu am facut niste fundatii de cadre de care se ocupa altcineva si mai apoi calcule pt. un rezervor de apa de la Tulcea pe care il facea Mache (sa se uite si Serban ca a terminat acuma si le are mai proaspete).

In iarna accea – ’66-’67 – Izy, atunci era doar “D. Ing Finfelstein”, a trebuit sa plece de la I.P.C.T. si a venit la I.P.G.C. pt. ca facuse cerere de emigrare in Israel,  si asta era sistemul pe vremea aceea, i se schimba locul de munca, nu cumva sa-i contamineze pe cei din jur.

Cam la patruzeci si cinci de ani, mic de stat, cu parul rosu si plin de pistrui, ai zice frate bun cu Woody Allen – de care, natural, nu auzisem, inca, la ora aceea – cu o vorbire repezita dar cu o gandire foarte clara, ordonata si  precisa, era de formatie germana, ca majoritatea intelectualilor evrei din Europa Centrala.  Era un om cultivat, foarte delicat, prevenitor si curtenitor, suferind de o exagerata timiditate.  Nu era si nici nu fusese insurat vreodata.

Venind la I.P.G.C. la varsta si experienta lui nu putea fi decat – cel putin – sef de colectiv, in acesi timp si “ cel mult, -vezi cererea de emigrare in Israel, care ii inchidea toate portile -.  Ca sa nu mai vorbim ca nu fusese nici membru de partid si avea si origine sociala nesanatoasa.

Tatal lui avusese un comert de portelanuri inainte de razboi, fapt care il plasa in categoria “mic burghez”.   In realitate faptul ca nu fusese membru de partid ii usura oarecum situatia, nu mai trebuia sa-si faca “mea culpa” in sedinta plenara de partid, sa auda si sa se supuna blamului colegilor lui cu care pana in clipa aceea, dar chiar si dupa aceea era in relatii cordiale, sa ajunga eventual chiar si la “sector” unde sa dea explicatii pentru dorinta lui inexplicabila de a parasi “TARA”.

Si asa am ajuns in colectivul lui Izy.  La inceput eram doar doi, el sef si eu subaltern.  Mai tirziu, incet –  incet, s-au mai adaugat si altii, printre  care si Zizi. .

***

Paul. Mateescu -( Mache) -,de care veni vorba  mai ‘nainte, era un tip foarte interesant.  Tot cam de aceeasi varsta cu Izy, n-as zice ca era pasionat de meserie, o facea ca trebue. Era foarte simpatic spirtual si cultivat.  Umplea locul, cum se zice.  Citea mult si traducea.  In perioada aceea  se ocupa de doua piese ale lui: Edmond Rostand:  Cyrano de Bergerac si  L’Aiglon.  Avea o mare pasiune: Renasterea Italiana.  Era autoritate in materie.  De la el am prins interesul si dragostea pt. Renastere si pt. Italia in general.

Pe vremea aceea, foarte greu, dar tot mai pleca cate cineva prin Occident.  Ori in “interes de serviciu” la vreun congres sau vreun schimb de experienta, ori – mult mai greu – pentru turism, dar pt. asta trebuia sa indeplinesti mai multe conditii, despre care nu vorbim acum.  Muritorii de rand, daca era sa-si petreaca vacanta in strainatate mergeau in “tarile socialiste vecine si prietene”.

Oricum si indiferent de unde, toti se intorceau cu diapozitive.

In general, dupa aceea, se organiza o sedinta de atelier in care se povestea pe scurt cate ceva despre schimbul de experienta sau congresul sau ma rog, ratiunea misiunii, dupa care urma proiectia de diapozitive, care de fapt era si punctul de interes, toata lumea fiind dornica sa vada imagini din Paris sau Roma, sau orice altceva afara de cotidianul total cenusiu si anost.

Erau si diapozitive cu lucrari de arta din diverse muzee despre care preopinentul, in majoritatea cazurilor, mare lucru nu stia, de multe ori nici macar autorul si atunci intervenea Mache cu detalii de genul: ”tabloul este de Cutare, il reprezinta pe Sf. Cutare si a fost pictat la comanda Manastirii Cutare, catre 1650” sau “vezi tovule ca ai pus diapozitivul anapoda, ca Iisus e in stanga si Sf. Ion in dreapta”.

Toata cultura lui Mache era facuta doar din carti si albume.  In afara de Bulgaria si Cehoslovacia, altundeva nu-i calcase piciorul iar in Rusia, unde ar fi putut vedea in marile muzee o multime de opere renascentiste, nici macar nu se gandea sa mearga, asa de mare era antipatia pentru comunism.  Iar foarte multi, chiar oameni de oarece cultura si discernamant nu puteau separa comunismul de rusi.  Asa se face ca Mache a trait toata viata cu dorul de Italia si in special de Florenta si s-a sfirsit inainte de `89 cu dorul neimplinit.

***

Sa ne intoarcem insa la Izy.  Cu fizicul lui ingrat, prost imbracat – ca mai toti barbatii neinsurati -, avea intotdeauna pantalonii mai scurti si manecile de la camasi mai lungi decat trebuia, ciorapii supraelastici cu elasticul intotdeauna distrus, cu niste veste de lana prost impletite care nu-i veneau bine, era greu sa-si faca simpatii de la prima vedere.

Avea intotdeauna biscuiti in sertarul biroului, cu care trata fetele – inginerite sau desenatoare – care veneau la el cu treaba sau fara, doar asa ca sa-si plimbe decolteul pe sub nasul lui, cum facea Rodica, bunaoara.  Atunci se inrosea si mai tare, era si magulit si fisticit in acelasi timp, iar ele se firtoneau si mai mult.

De la Izy am invatat multe lucruri.  In primul rand in meserie, cateva principii de baza, pe care in facultate nu ti le spune nimeni, pentru simplul motiv ca nu figureaza in nici o programa analitica, si nu figureaza pt. ca sunt lucruri de bun simt.  Unul dintre ele este ca in tot ceea ce faci trebuie sa existe o logica.  E normal, dar abia cand iti atrage cineva atentia, realizezi ce important este.   El se referea la structuri, la armari, ma rog, la lucruri concrete, dar ideea are  aplicatie generala, este universal valabila.

In al doilea rand, un lucru care acum mi se pare capital si la care la douazeci si sase de ani nu ma gandeam este ca omul trebuie sa fie informat.  Izy, in fiecare zi citea Romania Libera.  Cand l-am intrebat de ce o face, ca doar cu cenzura atotputernica nici un ziar nu poate sa spuna mare lucru, si mai ales nimic esential, si ca politica este un lucru murdar, mi-a raspuns ca trebuie sa te`nveti sa citesti printre randuri si ca intr`adevar politica este un lucru murdar dar fara ea nu se poate.  Ceea ce -din pacate – este foarte adevarat.

Avea respect si drag de latinitate.  Spunea : toate ideile sau descoperirile importante vin din Franta sau din Italia, abia pe urma se gaseste un neamt sa le perfectioneze…

Nu uit ca lui ii datoram si primele relatii profesionale din afara institutului. Pe vremea aceea puteai sa-ti suplimentezi veniturile muncind “extra”.  Daca era vreo urgenta, puteai face ore suplimentare in cadrul atelierului tau.  Mai exista si posibilitatea sa colaborezi la alte institute.  Si alci Izy, cu relatiile lui ne-a impins inainte luandu-ne sa lucram cu el la lucrari in afara.

Izy, care avea mintea doldora de idei dar nu fusese niciodata mai departe de Baia Mare, visa sa calatoresca.  Il vedeai deseori ca acolo unde statea privind in gol, cu pixul in mana si hartia ‘n fata, scotea din sertar o carte mare si groasa si incepea sa o rasfoiasca si sa noteze diverse cifre pe hartie si iar rasfoia si iar nota si tot asa, si asa brusc cum incepuse tot asa brusc inchidea ceaslovul, il baga inapoi in sertar si continua sa se uite’n gol.  Avea in birou, pe langa Colectia de Stasuri si Beton Kalender, doua tomuri groase cam cat o carte de telefon cu orariile Air France-ului din anii trecuti.  Cum nu existau calculatoare electronice, fiecare societate de aviatie edita in fiecare an un catalog cu orariile tuturor zborurilor lor si a legaturilor catre toate directiile unde putea ateriza un avion.  Izy, foarte simplu, isi imagina ca miercuri are treaba la Bangkock – sa zicem – la orele 11.  Scotea catalogul si cauta cea mai convenabila legatura – ore de plecare, escale, ora sosirii – etc. etc..  Era modul lui de a visa.

Odata m-a rugat si pe mine sa ma duc la nu mai stiu ce agentie sa-i iau un catalog ca era perioada de schimbare a orariilor.  El insusi nu avea curajul sa se duca.  Functionarii de la toate serviciile ce aveau oarece legaturi cu strainatatea, sub orice forma, fie ca lucrau la receptie la marile hoteluri, fie ca erau casieri la agentiile straine de aviatie, sa nu mai vorbim de vamesi si de cei ce lucrau in comertul exterior, erau banuiti ca aveau relatii cu securitatea.

Si pe buna dreptate, zicem noi acum dupa cite am vazut in ultimii 30-40 de ani.

Desi era de cultura germana, asa cum am spus, si avea un spirit deschis si liber, sustinea ca nu apartine de nici un fel de biserica, templu, sinagoga, etc., avea totusi slabiciune pentru evrei, fapt normal si usor de inteles.  Regretam insa ca isi pierdea uneori obiectivitatea.  Asa bunaoara, in legatura cu o comedie americana in care stele erau Ingrid Bergman si Walther Matthau si`ntr`un rol secundar aparea si Goldie Hawn, la inceput de cariera.  De departe Ingrid Bergman este vedeta si da un adevarat recital de actorie, Walther Mathau este si el foarte bun, iar Goldie Hawn se achita onorabil, fara sa arate nimic deosebit.  Ei bine, cui face Izy reclama ?, natural lui G. H. care “duce pe umeri tot filmul”.

In 1971 reuseste si pleaca in Israel.  Avea demult cererea depusa, insa cu toate ca statul Roman castiga dupa urma lor, toata procedura era foarte complicata si dura multi ani.  Stiam pe vremea aceea ca pentru fiecare titrat se platea 5000 $.  Pentru cei care nu aveau diploma universitara era mai ieftin, doar 3000.  Cine platea, nu stiu : statul Israel, vreo organizatie neguvernamentala si mai ales sub ce forma?.  Ca doar nu se putea pune problema sa se recunoasca oficial ca Statul Roman vinde pur si simplu evrei.  De fapt era un fel de santaj: vrei sa pleci? – plateste!.

A rezistat acolo vreo doi ani, nu s-a putut aclimatiza deloc, nici cu limba nu s-a impacat, a stat cat sa-si plateasca datoriile (cele 5000 $ pentru el si ce mai datora pentru restul familiei, daca nu va mai fi avut si altele, ca doar statul Israel numai organizatie de binefacere nu este) si a mai emigrat inca o data, de data asta in Germania.  De fapt el era – prin formatie si cultura – european.  Dupa cate am auzit si de la altii care au trecut pe acolo, toti refugiatii nou veniti trebuiau sa traiasca la inceput pentru, o anumita perioada de timp, in kibutz.  Nu se potrivea asta cu Izy care era citadin prin excelenta si nu numai cu agricultura nu avea nimic a face dar nici cu vreo oarece munca manuala.

Asa ca s-a stabilit la Offenbach, langa Frankfurt, a gasit de lucru la o firma mare si a putut si sa calatoresca – pe spezele firmei, acolo unde aveau lucrari – si in Brazilia si in Orientul Indepartat – Bangkok ?- si dincolo de cercul polar intr-unul din fiordurile norvegiene.  Ne trimitea vederi de pe unde se gasea, noi cu dosarele de cadre deja proaste, nu ne temeam sa avem corespondenta cu strainatatea.  De Paste si de Craciun ne trimitea si cate un pachet cu delicatese sau cu imbracaminte.  Avea grija sa nu trimita lucruri interzise, cum ar fi carti, reviste si intotdeauna la suprafata, de cum deschideai pachetul punea cite ceva, o socolata, un pachet de cafea sau tigari, cu mentiunea scrisa mare, citet, “PENTRU DOMNUL VAMES”.  Nu uitase nici un moment obiceiurile pamintului.

In 1981 ne-a trimis o invitatie sa-l vizitam.  Nu era o simpla hartie, era un act oficial in care se obliga sa ne asigure gazduire, intretinere si nu mai stiu ce.  Asta era cerinta autoritatilor romane.  Dupa care tu faceai cerere spunand ca vei merge in perioada concediului legal de odihna,  Vezi, draga Doamne, nu care cunva sa sufere productia.  In Institut se discuta in Consiliul Oamenilor Muncii, la Sindicat, la Partid – chiar daca tu nu erai membru – si primeai – sau nu – O.K.-ul. Daca aveai voie de la slujba, abia acum incepea partea dura: cererea la Serviciul Pasapoarte, care nu era o – una – cerere, ci trei formulare de diferite marimi de completat.  Se cereau date biografice despre tine si rudele tale de gr. 1 si 2, despre nevasta-ta la fel, trebuia sa declari ce avere ai si tu si nevasta in prezent si inainte de 23 Aug. 1944, daca ati suferit condamnari si cate si mai cate. Serviciul pasapoarte raspundea in trei luni.  Criteriile erau –unele – cunoscute.  Bunaoara, daca erai insurat si plecai fara nevasta, era un punct bun, daca plecai singur.  Daca  aveai un apartament, iar era un punct bun, ca se presupunea ca asta ar fi un motiv sa te intorci.  Daca insa, aveai acces la B.D.S. (biroul de documente secrete) asta era un dezavantaj,  pt.ca isi puneau intrebarea “daca pleaca si dezvaluie secrete de stat dusmanilor TARII?”, care era lucru stiut ca tarile capitaliste colcaiau de dusmani.  In afara de asta se mai luau referinte si de acolo unde locuiai.  Presedintele Asociatiei de Locatari sau administratorul blocului, sau vreo “persoana de incredere” a securistului de cartier dadeau si ei referinte. “ Baietii” munceau, nu gluma, pana iti dadeau avizul, idiferent care.

De data asta, n-am inteles nici pana acum de ce, ne-au permis sa plecam.  Amandoi! Asta era culmea.  Si nu in Bulgaria, ci in Germania Federala.  Probabil si-au dat seama ca suntem imbecili.  Ca proba, in gara la Offenbach unde ne astepta, prima intrebare pe care ne-a pus-o Izy, a fost: mergem la politie sa cereti azil?  Noi insa mai nutream – inca – ceva sperante.  Inca…

A fost prima noastra iesire in afara lagarului communist. Din Germania unde Izy s-a purtat cu noi ca un tata bun, am facut escale de cate patru-cinci zile la Paris, Venezia si Florenta. Am trecut apoi cu vaporul in Grecia si ne-am intors prin Atena.  La Florenta am aprins o luminare la Orsanmichele in sanatatea lui Mache.

***

Consilierul de structuri era D. Puiu Boghici specialist in constructii metalice – lucrase inainte la IPROMET – , cam de aceeasi varsta cu ceilalti doi.  Si el tot de formatie germana, avand in plus pasiune pt. muzica clasica si cunoscator si al limbii italiene.  De limba franceza n-am pomenit, ca asta se subintelegea.  Simpatic, gura bogata, usor fanfaron era si el un tip original. Lui ii datorez contactul cu Ateneul Roman.

La noi in familie se obisnuia sa se mearga la teatru si la opera,  Maica-mea  a pastrat multa vreme programele de la Teatrul National de dinainte de razboi.  La opera se mergea, opera era mai comestibila, Ateneul insa, nu era in drumul nostru.   Imi amintesc de un concert dirijat de Remus Tzincoca, unchiul lui Billy, eram inca in facultate, dar asta era o intamplare.

Boghici care mergea regulat – avea abonament – ne-a impins de la spate si cred ca declicul s-a produs ascultand Anotimpurile lui Vivaldi interpretate de Stefan Ruha.

Termenul “muzica grea “ , in contrast  cu “muzica usoara”este artificial.  Iar faptul ca n-ai o educatie muzicala n-ar trebui sa te impiedice sa frecventezi sala de concert, doar asa te vei putea bucura de frumos.  E adevarat ca cineva cu educatie muzicala intelege si savureaza altfel fenomenul muzical, dar muzica nu a fost creata de profesionisti doar pt. profesionisti.

***

Primul meu proiect a fost Depoul de tramvaie de la Sibiu.  Este si unul din cele mai dragi, ca a fost cu peripetii.  Era o hala de 18 m. deschidere, din elemente prefabricate, grinzi cu zabrele si stalpi din beton armat, totul calculat de mine, sub ochiul ager al lui Izy.    Dupa vreo 2-3 luni de la predare s-a primit un telefon de la dirigintele de santier, alarmat ca s-a gresit la trasare, in loc de 18,00 m erau 18,42 iar grinzile cu zabrele si parte din stalpi erau turnati  conform proiectului, precum si fundatiile pahar si a sistat lucrarile.  Fermele mele riscau sa rezeme dor la un cap.  S-a  hotarat sa merg eu sa vad in detaliu ce si cum, sa vedem ce se poate face.  Ideea era sa fie folosite elementele turnate si pe de alta parte, nici sa plateasca o avere amaratul  de topograf – sau ce era acela – care a trasat.  Pana la urma s-a gasit o solutie, detaliile tehnice nu intereseaza.

La Sibiu de regula, se mergea cu avionul.  Pe aceasta linie functionau avioane Li2, copie ruseasca dupa americanul Douglas DC3, model conceput in anii ‘30.  Era un avion mic cam cat un autobuz, cu care, vara mai ales, cand erau si goluri de aer si daca mai batea si vantul, nu stiai cum are sa  ajunga la sol.  Am  aflat de curand ca in Romania mai exista un exemplar, singurul in lume, care in vara lui 2017 a efectuat un zbor demonstrativ, unde? La Sibiu.  As fi putut merge si cu trenul, fiind mai mult de 300 km. aveai dreptul la clasa a I-a, dar preferam solutia Li2, ca la aeroport la Baneasa – fiind international – puteai gasi vreun ziar strain, care la Gara de Nord nici vorba.  Asa mai aflai ce se intampla in lume.

Alta data s-a intamplat sa merg impreuna cu directorul care nu stiu ce trebi avea, eu, in vizita la santier.  Am stat, natural de vorba, si dupa cele legate de santier, a trecut la cele personale si ma intreaba omul, diverse. Inevitabil s-a ajuns si la partea materiala.  Eram tanar casatorit, castigam 1400, Zizi, si ea 1200 (un consilier avea 2600)   locuiam intr’o camera cu accese la baie si bucatarie cu alte trei familii, visam sa ne cumparam un apartament – incepuse de vreo doi ani sa se permita proprietatea unui apartament – ii povestesc eu diverse d-lui Minulescu, si ii spun ca peste niste ani, cand vom castiga fiecare 1800-2000, ei bine, atunci ne vom descurca de minune.  La care Minulescu imi raspunde simplu :”crezi?”.  Dumnezeu sa-l odihneasca, alta data n-am mai avut ocazia sa vorbim, dar cu acest singur cuvant mi-a spus multe..