O Periclis este un catel care traieste la Dealul Frumos in curtea lui Mihai.  “O”- articol hotarit – pentru ca este de sex masculin si – pentru cine nu stie – in limba greaca, substantivele proprii se articuleaza, si declina, precum cele comune.  Daca ar fi fost fata, i s-ar fi zis “I Periclina”, ceea ce nu este cazul si de altfel acest nume nici nu exista asa ca nu ne vom ocupa de ea.

Dar nu Periclis este subiectul.  Mi-a placut ca titlu.  Aici e vorba de sasi.

Dealul Frumos este un sat in sudul Transilvaniei la cativa kilometri de Medias locuit in mare parte de sasi si unde in anii  ’60 pastor era reverendul Wagner.

Intamplarea a facut ca in vara lui 1963 sa ne gasim in practica de constructii industriale la Copsa  Mica, la fabrica de negru de fum ce se extindea si tot la aceeasi fabrica sa faca practica studenti de la Chimie Industriala, printre care si Ute Wagner, fata pastorului, cu prietena si colega ei Uta Muller din Biertan – alta comuna saseasca nu departe de Medias. Si asa se face ca Dan St. si cu mine sa ne  gasim in relatii de amicitie cu Uta si cu Ute.

De regula fetele isi petreceau duminica la ele acasa iar noi ramaneam in Copsa, intr’un apartament semi finisat unde eram cazati de fabrica, in afara de acea duminica cand am fost invitat la masa la familia Wagner. Nu se facea sa refuz, asa ca mai mult pe jos decat cu autostopul – ca rata avea orar nepotrivit -, am dat curs invitatiei.

Pastorul Wagner  un domn foarte respectabil, inalt , subtire, foarte masurat, m-a invitat sa stam de vorba in biblioteca pana fetele pregatesc masa.  Biblioteca  bogata, mobila respectabila, gravuri pe pereti, atunci l-am inteles pe  olteanul acela din Bailesti care zicea ca s-a insurat ca se’ntelegea bine cu socru-sau. Acolo insa era la mijloc damigeana cu vin.  Aici insa parintele Wagner era un personaj venit din alte timpuri si n-avea nimic comun cu realitatea socialista de afara.

Si a venit ora mesei, pusa dupa toate tipicurile, de nici nu ziceai ca esti intr’un sat din sudul Ardealului si nu-mi amintesc decat o friptura de vita in sos de rosii cu garnitura de ceva legume fierte – ma rog, nimic deosebit in asta – la care, dupa ce mi-am luat in farfurie, sa fiu invitat sa asezonez cu dulceata de fructe de padure, a carei prezenta pe masa n-o intelesesem pana atunci.    Ca sa zic asa am trecut eu prin clipe chiar mai grele decat acestea (bunaoara atunci  cind mi-a pus in fata D-na Tincoca piftie cu mamaliga) asa ca m-am servit – in contra vointei proprii dar in virtutea educatiei -,  si, pentu ca sunt cateodata si usor fariseu am zis chiar ca mi-a placut.

Revenim la practica de constructii industriale.  Copsa Mica era foarte poluata.  Nu exista nimic curat. Si frunzele copacilor, si florile, totul era presarat cu puncte mici negre.  Probabil ca in vremea aceea nu protectia mediului constituia preocuparea principala.  Si probabil ca nici metodele de retinere a factorilor poluanti – bunaoara, filtrarea fumului – nu erau cunoscute, sau nu erau eficiente.   Era un peisaj dezolant.

Dupa terminarea programului, in lipsa de altceva, faceam plimbari lungi, sa ne indepartam.   Asa am descoperit la 2-3 km. de Copsa, satul Axente Sever.  A fost primul sat sasesc pe care l-am vazut.  Nu mai fusesem pana atunci in Ardeal si am ramas impresionat.   Atata ordine si curatenie nu gaseai in satele romanesti.   Casele erau din zidarie de piatra sau de caramida, in nici un  caz din chirpici, precum majoritatea caselor romanesti.  Ca sa nu vorbim de ordinea din curte, de organizarea gospodariei.   Mare deosebire…

Mai tarziu, ne petreceam “concediul legal de odihna”, care era de 12 zile lucratoare – pt. primii ani in “campul muncii”- colindand tara.  Odata, dupa ce am trecut prin Sibiu si Saliste (locul de bastina al familiei Steflea) ne-am aflat la Biertan.  Alt sat sasesc cu biserica cetate.  Era Duminica si lumea tocmai iesea de la biserica.   Toti erau curati, imbracati fiecare cu ce avea mai bun, barbatii cu cravate, femeile cu gulere de dantela.  Se vedea ca toti erau munciti, dupa mers, dupa maini, dupa coloana vertebrala care nu mai era verticala.  Majoritatea  erau trecuti de prima tinerete.   Doar doi-trei tineri care faceau exceptie prin imbracaminte, veniti din Germaia Federala, in vizita la rude.  Cele doua masini ale lor erau parcate langa cele trei carute cu care venisera cativa localnici.

N-am sa uit niciodata un batran cu care am schimbat cateva cuvinte.   Era imbracat foarte correct, cu un costum dintr’o stofa aspra, maron inchis, vechi probabil dinainte de razboi, cu mansetele roase, cu mansetele de la camasa alba si ele roase, cu cravata, iar pantofii negri, lustruiti, purtau petece in dreptul monturilor.  Era un domn.  Si purta hainele acelea cu demnitate.

Nu numai constructia caselor si imbracamintea de duminica facea diferenta.  Nu era un fenomen rar sa-i vezi seara, dupa o zi de munca, adunandu-se cate trei-patru, fiecare cu vioara lui si cantand Mozart sau Schubert.

Erau oameni foarte civilizati.  Unul din turnurile bisericii-cetate era folosit iarna ca afumatioare, unde tot satul isi ducea suncile si carnatii, realizand astfel o importanta economie de lemne.   Tot acolo era si o incapere unde erau inchisi pt. doua saptamani cuplurile ce voiau sa se desparta.  Aveau la dispozitie un singur pat, o singura farfurie, o singura cana si daca se razgandeau, plecau mai devreme.  Metoda era foarte eficace caci in sute de ani numai o singura pereche a ajuns la despartenie.

Sasii din Transilvania au dat multe personalitati in lumea culturii.  Poate cel mai cunoscut este Hermann Oberth din Sibiu, unul din parintii rachetei.  Alt nume mare este Johannes Honterus, din Brasov.  Sa nu uitam nici laureatii premiului Nobel, Herta Muller – literatura – si Stefan Hell – chimie, asociat -.

Din pacate, Ceausescu – in goanna lui dupa devize -, n-a inteles  nici rolul nici importanta acestei comunitati aflate in tara asta de aproape o mie de ani si i-a vandut Germaniei, asa cum i-a vandut pe evrei Israelului.

Iar acum, sasii au fost inlocuiti – dupa cate aud – de tigani.  Ce sa zic, mare afacere facuram…