Spre deosebire de alte editii trecute, Festivalul nu a avut parte de o atmosfera de sarbatoare. Noi am mers intotdeauna la ciclul ” Concertele dela miezul noptii” care incep la ora 1030. Gradina Ateneului era scufundata in bezna. Strazile din jur, la fel. Statuia Regelui Carol si ea, tot in intuneric. Chioscurile cu carti, discuri sau bautuiri racoritoare care se gaseau alta data in dreptul restaurantului Cina, de data asta nu mai erau. Pe scena in aer liber nu mai era nici o fopmatie, nici un solist, ca in alte dati.

Pe semmne ca Prmarul General al Capitalei ca si Ministrul Culturii, precum si alte foruri ce ar fi trebuit sa fie implicate / interesate, sufereau de depresiune melancolica vazand ca Partidul Social-Democratse stinge incet-incet.  Lasand la o parte faptul ca nici unul dintre ei nu avea -sunt convins- nici o tangenta cu muzica clasica.

Nu a fost intotdeauna asa.  Oamenii cu dragoste de cultura si  interesati  de propasirea tarii, alta data se vedeau.  O spune chiar istoria Ateneului, care s-a nascut din initiativa catorva intelectuali-C. Esarcu, V.A. Urechia si N. Cretulescu si  a fost inaltat  im livada lui Ienachita Vacarescu.

Constructia a inceput la  26 Oct. 1886, arhitect fiind Albert Galleron, la recomandarea lui Ch.  Garnier, autorul Operei din Paris.  Ateneul a fost inaugurat la 14 Febr. 1888 cu o conferinta a lui Ion Heliade Radulescu.  Ma intreb daca la ora actuala, cu toate mijloacele tehnice de care dispunem, s-ar mai putea ridica o astfel de constructie intr’un an si patru luni….

Sa revenim la George Enescu.  Este o imtamplare pe care mi-a povestit-o cu multi ani in urma cineva, meloman,  care a trait niste ani la Paris.   Enescu era un om de bine , iubea Romania si nu pregeta niciodata sa-si acorde ajutorul.

La un moment dat, se prezinta la el un tanar violonist, din tara, caruia- la rugamintea acestuia- Enescu ii  aranjaza un recital la care, el insusi urma sa il acompanieze la pian.  In ziua recitalului, Alfred Cortot, unul din marii pianisti ai epocii si prieten cu Enescu, il ia la telefon zicandu-i  ca vrea sa-l vada.  Enescu ii spune de recitalul aranjat si-si cere scuze, rugandu-l sa  amane intalnirea.  Nu se stie despre ce era vorba dar Cortot ii raspunde ca n-are a face va veni si el  la recital, sa-i intoarca paginile si sa stea se vorba dupa acea.   Si asa s-a  si intamplat.

A doua zi, un cronicar muzical-fiind vorba de Enescu, presa era prezenta- cu limba ascutita, scrie un articol  unde,  pe scurt, dupa ce da detalii despre recital, adauga  “toate bune si frumoase dar, nimeni nu era la locul potrivit.  La vioare trbuia sa cante Enescu la pian sa-l acompaanieze A. Cortot iar tanarul violonist sa -i intoarca paginile pianistului.”

Acel tanar violonist, intors in tara, n-a urmat o cariera interpretativa ci una pedagogica, confirmand, parca, remarca ziaristului parizian.