DUMINICA  PASTELUI–20  APRILIE  2014

20 Aprilie 2014, Duminica Pastelui si ora opt si jumatate de dimineata, la plimbare cu Max care a dormit dus pana acum ca aseara s-a culcat tarziu.

Afara liniste, nici o miscare nici de om si mai ales nici de masina. Urcam catre Alkyonis, nici de-a lungul ei nu misca nimic .  Ma uit in spate, doar o pisica neagra trece agale si fara grja strada catre Amfitritis.  Ma gandesc ca o asemenea ocazie nu va mai exista pana la Pastele viitor.  Ba nu!  Va mai fi si de Sfanta Maria cand tot asa, orasul se goleste si pentru o jumatate de ora –dimineata- ai impresia ca traiesti intr’un peisaj suprarealist.  Totul in jur este incremenit si in special -ceeace este surprinzator-nu se aude nimic decat ciripitul pasarelelor.  Ca intr’un tablou de Magritte ai senzatia ca daca ridici privirea ai sa vezi o franzela plutind pe cer.

Ne continuam plimbarea, Max oprindu-se –asa cum ii dicteaza natura- la fiecare copac si colt de cladire iar eu bucurandu-ma de pacea care a cuprins  lumea din jur.

Din pacate, pacea care cuprinsese lumea din jur e intrerupta de un taxi zgomotos care ne depaseste si opreste nu departe.  Pacat!  Si eu care visam la franzele plutind pe cer… Cine-o mai umbla la ora asta sa ne strice linistea cartierului?  Max, care era cativa metri inaintea mea- la o lungime de lesa- se opreste vadit interesat de existenta a doua picioare superbe care-si facusera aparitia pe usa deschisa a taxiului.   Cum ar zice si regretatul Paul Mateescu: asa picioare numai la Catherine  Deneuve  si la Gaby Gheorghiu poti sa vezi!

Trebuie sa marturisesc ca Max este un afemeiat, vezi Leporello:  “Doar sa poarte pe ea o fusta”.  De data asta insa , gustul lui este desavarsit.  Nu numai ca picioarele  erau superbe, dar intreaga aparitie era cu totul incantatoare.   Vorba’ceea, asa ceva nici nu exista!  Oricum, nu in Grecia!   In Grecia nu, dar in Palaio Phaliro  da, ca aici mai locuiesc si niste rusi.  Majoritatea tineri, probabil urmasii functionarilor ambasadei care inainte de ’90 locuiau toti intr’un bloc ca o cazarma si cu politai la poarta.

Dar sa revenim la subiectul de vis, nu Magritte, ci subiectul cu doua picioare.  Totul era perfect. Si silueta, si tinuta, si mersul, si rochia….

Unde am mai vazut eu o “chestie” ca asta?

Da, da … Rochia mulata strans…..

Dumneaei, i-a zambit dragalas  lui Max- ca si cu ar fi fost singur pe strada- si a intat gratios in blocul de alaturi.

Vezi bine, asta era!  O rochie mulata strans avea si Raquel Welch prin anii ’60.  Erau niste fotografii explozive intr’un Paris Match insotite de un interview cu croitorul dumneari care declara ca intre rochie si R. W. nu mai incapea nici macar o lama de ras.  Declaratie care ne-a lasat pe toti visatori, imaginandu-ne cum se vor fi petrecut probele la rochia aceea….

Mai bine ne gandim la o franzela plutind pe cer….

Bine,bine dar la opt si jumatate lumea-in general- pleaca de acasa, nu se intoarce.  Decat, bineinteles, daca nu a lucrat in schimbul de noapte.  Vezi bine, schimbul de noapte….