Anii 1960-62, I.C.M.5 – santierul 4.  Eram ajutor-electrician la intretinere.  Cand lucram in schimbul de noapte nu aveam mai nimic de facut, iluminatul si sursele de curent la locurile de munca erau asigurate de cei din schimbul intai.  Trebuia doar sa fiu prezent pentru ca in cazul in care se intampla vreo defectiune sa pot interveni.

Schimbul de noapte era intre orele sase si jumatate seara si sapte si jumatate, a doua zi.  De regula citeam pana pe la zece cand ma culcam.  Nu prea aveai cu cine sta de vorba, in afara de paznicul de la poarta din strada Soveja, langa care se afla atelierul nostru.

Domnul Marinescu era unul din paznicii ce se roteau la numita poarta.  Mic de stat, burtos, ca la vreo saizeci de ani, nu spunea nimic la prima vedere.  Mai toti paznicii erau pensionari, cei mai tineri preferand o alta treaba mai bine platita.  Ca pensionar era buna si slujba de paznic, in afara de faptul ca mai adaugai ceva la pensie – argument care nu era deloc neglijabil – iti mai oferea si un motiv onorabil sa mai evadezi de langa nevasta.  Asta am  auzit-o nu numai odata.  Intr’o seara ma interpeleaza: “dumneata la ce ora vii domnule la santier?”  Era  trecut de sase si jumatate, locuiam atunci in celalalt capat al orasului, langa Gara Obor  si cinci-zece minute, nu le luam in seama.  Dimineata era altceva, era Nea Dinu – seful de echipa – care ridica din sprancene: “ la ce ora vii tu Gicuta, la program?” .  Dar seara, stiind ca totul e in regula, nu dadeam importanta.   Incercand sa-i explic omului cum stau lucrurile, ca eu pana maine dimineata, sunt multe sanse sa n-am nimic de facut, asa ca cele zece minute nu conteaza, il aud replicand: “aud ca vrei sa te faci inginer?”

Si asa, am ramas in seara aceea langa el, la taifas.

Era copil de tarani dintr’un sat de pe Baragan. A facut scoala primara din sat, a venit razboiul – primul -, in care si-a pierdut tatal.  L-a crescut maica-sa pe el si pe ceilalti frati, ajutata fiind de boierul din sat.  Imi pare rau ca nu-mi amintesc numele, era unul cunoscut.  De multe ori boierii jucau rol de societate de asigurari.  In cazul nostru, vazand – zic eu – ca are o minte mai dezghetata, l-a trimis si a mai facut cativa ani de gimnaziu.

Razboiul se terminase, lucrurile incepusera sa se aseze, tara mergea bine, totul intrase in normal.  Baiatul ajunsese la o varsta la care trebuia sa se gandeasca la o meserie, alta decat cea de plugar, iar boierul vroia sa-si cumpere automobil si avea nevoie de sofer, asa ca l-a luat cu el la Paris sa invete soferie.  S-au intors de la Paris cu un Citroen si o perioada a fost soferul boierului.

Intre timp masinile s-au inmultit si a devenit de bon ton sa conduci masina si boierul s-a asezat el la volan, iar tanarul, avand acum aceasta meserie, si-a cumparat propria masina cu care a devenit taximetrist.  Mai apoi cu banii castigati a cumparat si un autobuz care functiona pe unul din traseele STB-ului.  Nu erau multe taxiuri in Bucuresti, asa ca avea destul de lucru.  Ajungem la punctul interesant:

“Aveam, in abonament, un inginer, pe care trebuia sa-l iau de acasa, din str. Regala, in fiecare dimineata la ora opt.   Eu, daca se intampla sa-mi pice vreun client pana’n Regala, il serveam, si ajungeam la inginer la opt si ceva.  Omul nu se supara… Intr’o dimineata, se nimeri sa ajung in Regala, mai devreme, la opt fara zece si inginerul meu ma astepta in poarta. . Bine, zic,   dar de ce ati coborat mai devreme, ca nu e opt?  Domnule, zice, intotceauna cobor la fara zece , sa nu fie nevoie sa ma astepti dumneata.  Nu pot sa-ti spun ce rusine mi-a fost.  Afla dumneata, ca de atunci, chiar cu riscul de a pierde vreo alta cursa, la ora opt fara zece, ani de zile, pana a iesit omul la pensie, eram in strada Regala.”

Iar eu, am tacut din gura si am inteles ca am primit o lectie.  Care mi-a ramas,  ca proba, uite ca au trecut de atunci 57 de ani.