Ne-am mutat in acest bloc in Martie 1973.  Era o asociatie a salariatilor Ministerului Minelor si a institutului de proiectare pendent.  In general oameni civilizati-cu oarecari exceptii, se pare ca nu se poate altfel – si aveam niste relatii cordiale, cu unii si indiferente cu cei mai multi.  Cand ne intalneam pe scara sau in lift schimbam un “buna ziua”si alte cateva vorbe cu toata lumea.

Intre timp multi dintre noi au parasit aceasta lume, unii trecand in nefiinta, altii plecand in alte tari.  Si au aparut oameni tineri, majoritatea intre douazeci si trezeci de ani.  Niciunul nu saluta.  Nu am pretentia sa fiu salutat, nu, eu spun “buna ziua”instinctiv, ca asa am fost invatat de mama mea .  Si o fac automat, fara sa ma gandesc.  Ce ma frapeaza este ca foarte rar mi se raspunde, in general intalnesc o privire goala sau un cap intors.

Ce se intampla cu tara asta?  Cu oamenii ei?

Intrebarea este retorica, stiu!  Tara asta care incepuse sa se puna pe picioare inainte de razboi a suportat apoi cumplitul blestem al comunismului.  Care a venit cu reteta lui de idei fixe: colectivizarea si industria- lizarea care au dus la mutatii de populatii de la sat la oras.  La prima vedere, e foarte  bine, e un proces de urbanizare cum a cunoscut toata Europa.  Doar ca in cea mai mare parte a Europei procesul de urbanizare s-a intins pe mai multe sute de ani si nu pe zece-douazeci.

In ’61-’62, mazilit fiind de la Institutul de Constructii, ca sa-mi spal pacatele, lucram ca muncitor necalificat la blocurile de locuinte ce se construiau pe Calea Grivitiei la piata Chibrit.  Apartamentele -proprietatea statului, erau inchiriate in primul rand celor ce nu posedau alta locuinta.   Bunaoara, muncitorilor din industriile sau santierele care rasareau ca ciupercile dupa ploaie.

Vedeam – si nu odata – cate o batranica stand cu orele in balcon, cu privirea trista, pierduta,negasindu-si locul acolo.  Era evident ca fusese adusa din vreun sat de vreunul din copiii ei, fugiti de frica colectivizarii care se’ntinsese ca o molima in toata tara.  Pamantul si vitele , oricum nu aveai cum sa le pastrezi si orice alta varianta parea mai buna decat perspectiva de a ramane in sat sa-ti muncesti propriul pamant si sa vezi ca recolta o ia statul.

Batranica noastra, nu cu mult timp in urma isi avusese rostul ei, gospodaria ei, gainile ei, vaca ei, e drept ca muncea de dimineata pana seara, dar, chiar daca era obosita, nu conta , ca muncea pentru familia ei, totul avea o noima, la fel facusera si parintii ei si toti cei din jur.  Mai sedea la o tacla cu vecinele pe banca la poarta, isi da binetele cu trecatorii pe ulita, cunoscuti ori ba, facea parte dintr’o cultura inchegata, stabila, cu vechime de sute de ani, iar acum se vazu intr’un mediu strain in care nu avea ce face, cu care nu avea nimic in comun.

La un moment dat a aparut la un balcon de la etajul trei o capra, si ea victima colectivizarii fortate.  A durat vreo saptamana pana stapanii ei au gasit o solutie, care, tare ma tem ca nu i-a priit.

Era o alta cultura, o alta civilizatie, care , foarte multora le era straina.  Pe vremea aceea,  la blocurile nou construite, baile erau echipate si cu bidet.  Pentru foarte multa lume acesta era un obiect necunoscut, ceva bizar, care nu se stia la ce poate servi.  Unii credeau ca e pentru spalatul vaselor.  Ipoteza n-a avut multi adepti: daca e pt. vase de ce  e amplasat asa de jos si de ce in baie si nu in bucatarie.  Asa ca pana la urma cel mai probabil era ca servea la spalatul picioarelor…

Din fericire zonele muntoase – unde nu se putea face agricultura intensiva – au scapat de colectivizare.  Si acolo viata a continuat in buna masura in mod normal.  In anii ‘ 60-’70 ne petreceam cele douasprezece zile (lucratoare) de concediu legal colindand tara cu rucsacul in spinare.    Luam bilet de tren in circuit, mai foloseam si autostopul .  Am colindat astfel Bucovina, Maramuresul, sudul Transilvaniei si nu numai.  Peste tot oamenii erau prietenosi, primitori, te simteai bine .  Cazarea nu prezenta o problema, dormeam ori la manastiri ori la localnici.  Alegeam intotdeauna o casa mai gospodareasca, cu o curte mai ingrijita, mai ordonata.  Nu s-a intamplat niciodata cand am batut la poarta si am cerut gazduire sa primim vreun refuz.  Si eram condusi in “camera mare” in care se tinea zestrea fetei si  care nu era folosita in mod curent.   Iar a doua zi cand intrebam ce datoram raspunsul era intotdeauna acelasi: dar si azi mulgem vaca si patul ramane tot al nostru.  Avem amintiri minunate din acele drumetii.  Pe acolo nu era gospodarie colectiva si acolo oamenii aveau inca vaca lor.  Si nu numai vaca ci si bunatatea si cumsecadenia si as zice si… autenticitatea.  In timp ce taranul fugit de colectiva si naufragiat la oras, va fi devenit el orasan dar – din pacate – nu este decat un mahalagiu care are pretentii dar nu stie sa se poarte.  Se bucura de circumstanta atenuante ca nu e vina lui.    Si dupa cat vad eu in lift si pe scara blocului, procesul de urbanizare nu se termina doar intr’o generatie.

`                            ***

Nu este vorba doar de buna crestere elementara.  Fenomenul e mai complex, e vorba si de o anumita agresivitate.  Anul trecut, la concertele de la Ateneu din cadrul Festivalului G. Enescu, nu o singura data am remarcat insi in bermude, cu slapi, cu sapca pe cap.  Ce se intampla?  Sunt total de acord cu ideea ca toata lumea are drept de acces la cultura dar asta presupune si adoptarea unor anumite reguli.  E vorba de respectul purtat INSTITUTIEI.  Asa cum la biserica te duci imbracat cuviincios, tot asa trebuie sa te prezinti si la teatru sau in sala de concert.  Sa nu mai vorbesc de faptul ca la Festival vin si oameni din alte tari.

Si cum pestele de la cap se impute, nu ma pot abtine sa remarc ca conducerea politica a tarii nu da dovada de prea multa civilitate.