Nu demult a aparut in anumite ziare o stire care a scandalizat lumea.   Christine Lagarde, directoarea FMI, ar fi afirmat ca batranii traiesc prea mult, asta fiind una din cauzele bugetelor dezechilibrate.  Eu. personal, nu cred ca e adevarat.  Nu se poate ca aceasta femeie, care , fara indoiala are o educatie aleasa si mai este si om politic pe deasupra, sa se exprime astfel.  Fraza din titlu este, cred eu, o rastalmacire a altor afirmatii.  Nu trebue sa luam de bune toate cele scrise in ziare.

FMI a fost infiitat in Dec. 1945, imediat dupa terminarea razboiului, cand multe tari erau distruse si se punea problema reconstructiei.  La inceput au fost 29 de tari participante si s-a ajuns astazi la 189.    Scopul FMI este (grosso modo) sa supravegheze sistenul financiar si sa monitorize economia.   Si urmareste: creearea unor economii stabile, cu ritm de crestere rational, reducerea somajului si micsorarea – pe cat posibil – a  saraciei.  Si ajuta tarile in dificultate cu asistenta tehnica si, eventual, ajutor financiar.

De multe ori tarile care ajung in impas economic, ajung din cauza politicii lor nesabuite, sau aventuroase, sau chiar unor practici condamnabile penal.  Cand este chemat FBI-ul sa intervina, masurile de austeritate pe care le recomanda si sunt aplicate de guvernanti, sunt, fireste, nepopulare iar daca nu sunt aplicate, iesirea din criza intarzie.     Oricum, in opinia maselor FMI-ul este cineva malefic care vrea sa micsoreze lefurile si pensile si sa mareasca impozitele.  Vorbesc din experienta Greciei.

Sa venim acum la batrani si la pensii.

In primii ani de dupa razboi, in perioada reconstructiei,  majoritatea tarilor europene – nu ma refer la tarile din blocul communist – au observat o politica financiara austera si echilibrata.  S-a ajuns la o dezvoltare economica remarcabila, fapt care a permis o relaxare a strictetei financiare.  Data fiind si influenta cercurilor universitare socialiste / comuniste / stangiste de toate culorile, (si din Franta si din Anglia) guvernantii au oferit o multime de servicii si usurinte financiare, cum ar fi: saptamana de lucru de 35 ore (Franta), alocatii pt. copii si pt. diverse categorii fara asigurari sociale, etc.

Odata cu abolirea sistemului colonial, in fostele metropole s-a manifestat sentimentul de culpabilitate, care a permis o emigrare fara control din fostele colonii, – cu preponderenta musulmane – acestia beneficiind de aceleasi servicii, pt. care insa, nu contribuisera de fel.  Sunt familii intregi in care nu lucreaza nimeni si traiesc doar din alocatii de tot felul.  Este o populatie parazita care nu produce, ci doar consuma.

Tot odata, in tot sec. XX, concomitent cu cresterea standardului economic, a crescut si speranta de viata.  Pe de alta parte, s-au petrecut shimbari importante in societate.  Emanciparea femeii, venita , in sfarsit cu greu, modificari (nu pot zice evolutii) in structura familiei, au dus la micsorarea natalitatii.

Toate  cele de mai sus conduc la niste bugete dezechilibrate,  In general oamenii au pretentii de la stat, fara sa realizeze ca statul nu are alti bani decat cei pe care ii dau ei.

***

     Fara sa fiu economist, doar cu bunul simt de acasa, eu vad lucrurile asa: noi platim – foarte rezumativ – doua categorii de contributii:- 1 -impozitele, din care statul acopera cheltuieli de aparare, sanatatea, educatia, intretinerea aparatului de stat si altele de interes general, si – 2 – asigurarile sociale, adica pensile si asigurarea de sanatate – cheltuieli de interes personal -.  Aici, la al doilea capitol, s-a produs dezechilibrul.  In timp ce datorita cresterii sperantei de viata, se consuma din ce in ce mai mult cu pensile, durata de contributie a ramas aceeasi (varsta de pensionare) si nici numarul de contribuabili nu a crescut, cu progresul tehnologic din ultimii 30-40 de ani.  Si robotii nu contribuie la sistemul de pensii.

Este de remarcat ca atunci cand un stat se afla in criza financiara nu mai respecta ordinea bugetara si consuma fara jena  fondurile de pensii pt. alte scopuri, bunaoara amplificarea aparatului de stat in scopuri electorale (vezi iarasi experienta Greciei).

***

     Primul, dupa cate stiu, care a recunoscut oficial, gravitatea chestiunii a fost Regele Willem Alexander al Olandei care inca din Sept. 2013 a recunoscut ca statul bunastarii din sec. XX nu mai exista si cheama societatea civila sa ia act.  Oamenii trebue sa inceapa sa se ingrjeasca ei insisi de viitorul lor, sa se ajute singuri si unul pe altul, in cadrul a ceea ce numeste “societate participativa”.

Pe scurt, as zice ca problema principala nu este atat batranetea prelungita, cat natalitatea foarte scazuta.  Nici o tara europeana nu depaseste 1,5%, iar tarile din sud au sub 1%.  Cu aceste natalitati nici nu se regenereaza populatia.

Revenind la Christine Lagarde.  Fara indoiala, si aici exista indici statistici.  Se stie, bunaoara, ca in Europa, pensionarii reprezinta x% din populatie si ca pt. pensii se consuma y% din buget.  Cand FMI-ul, chemat in ajutor de Comunitatea Europeana, vede ca Grecia cheltuieste pt. pensii nu y% ci 1,7y – sa zicem -, ridica sprancenele si cere sa se faca ordine.  Aceasta se traduce in presa: “FMI cere sa reducem pensile”.   Pe FMI nu-l intereseaza ca in Grecia pensia a fost folosita in scopuri electorale, ca anumite categorii de cetateni ieseau la pensie la 45 de ani si ca alte categorii primeau pensii fara sa fi lucrat si contribuit nici macar un an.

Din pacate  cred ca nici Societatea Participativa nu va rezolva problema.  Perspectivele sunt sumbre.  Daca in 2100 speranta de viata va atinge 150 de ani, e logic sa ne gandim ca si perioada activa a omului se va prelungi.  Sa zicem ca va lucra pana la 100-110 ani.  Dar ce va lucra, cand in viitorul apropiat vor dispare multe profesiuni (vezi si “Viitorul e parsiv”).  Cum, din ce sa faca economii pt. batranete?

Lasa ca nu vad cum Societatea Participativa va putea interesa milioanele de arabi si alte neamuri de credinta mahomedana, obisnuiti pana acum sa traiasca din alocatii.