Au  fost ani tristi pt. tara. Fiind primul an de dictatura comunista a fost bogat in evenimente: nationalizarea industriilor si bancilor, reforma invatamantului, crearea Securitatii (Directia Generala a Securitatii Poporului) si inca multe altele. Pe mine, in mod direct, doar reforma invatamantului m-a afectat, caci s-a desfiintat scoala franceza la care facusem primele doua clase, asa ca am continuat mai aproape de casa, la Scoala elementara Nr. 17 din Cal. Grivitei, gard in gard cu biserica Sf. Voievozi.

Una din primele amintiri din clasa a treia  este d. invatator Nitulescu care ne roaga sa rupem primele doua pagini din carte, care erau fotografiile Regelui Mihai si a Reginei Mama Elena si sa le aruncam.  Probabil ca manualele fusesera tiparite dinainte. Toti copiii ne-am executat, dar am dus cele doua pagini acasa, unde mamele sau bunicile noastre le-au pus la pastrare. Le-am gasit pitite bine, dupa multi ani, la o mutare.

Reforma invatamantului a insemnat – pe scurt –  urmatoarele:

• scoala de cultura generala de 10 ani in loc de 12;
• scoaterea in afara programei a limbilor clasice si a religiei;
• introducerea limbii ruse incepand cu cursul primar;
• manuale scolare traduse din limba rusa (fizica, chimie botanica, etc);
• introducerea in cursul superior a doua materii noi : Istoria URSS si Geografia URSS;
• si, poate cel mai important, masluirea istoriei tarii. In perioada cat am fost eu in scoala, dela Unirea Principatelor si pana la 1921, anul infiintarii partidului communist,  in tara nu s-a intamplat nimic, decat rascoala taraneasca dela 1907.

De fiecare data cand auzeam clopotele dela biserica, toti copiii ne ridicam in picioare si ne inchinam, fara sa se perturbe lectia.  Dupa vreo doua – trei luni, d. Nitulescu, cu un aer incurcat –  era un om de bine – ne-a spus ca nu trebue s-o mai facem, a mai baiguit el ceva argumente dar se vedea clar ca primise dispozitie sa ne admonesteze.  A urmat o perioada in care nu ne-am mai ridicat, am continuat sa ne’nchinam stand in banci, dupa care – trptat-treptat- am uitat si sa ne inchinam.

In schimb, mergeam cu scoala la cinematografele din cartier, Marna si Marconi (nu mai tin minte denumirile noi) sa vedem filmele zilei: Oameni Curajosi, Zoia Kosmodemianskaia, Timur si baietii lui, Submarinul PK8, Tanara Garda, toate filme rusesti despre razboi. Cu 11 lei – costul biletului, ni se spalau creerii si extrascolar.

Noi locuiam pe Cal. Grivitei cam la egala distanta de doua biserici: Sf. Voivozi si Manea Brutaru, care acum nu se mai vede ca a fost mascata – ca, dealtfel, multe alte biserici – de Institutul de Matematica (structura semnata P. –Billy-Tincoca).

Sase zile mergeam la scoala de langa Sf. Voivozi iar a saptea mergeam la Manea Brutaru, unde paroh era parintele Bratulescu, consatean cu mama si prieten de familie. Parintele m-a decretat tircovnic si mi-a dat sa port un anteriu rosu cu o cruce brodata cu fir in spate. Principala mea datorie era sa tin lumanarea la Citirea Evangheliei si la Sfintele Daruri. In rest, trebuia sa am grija de cadelnita, si sa fie ordine in altar,  unde era din oficiu, ca sa zic asa. De fiecare data ma ‘ntorceam acasa cu cate 2-3 lei, plus, eventual cate o prescura. De Paste insa, ma simteam foarte important, nu se putea sa lipsesc dela vreo denie, iar in Saptamana Mare nu se mai punea nici problema culcatului la ora noua.

Din fericire pt. mine a mai existat posibilitatea – pt. inca doi-trei ani – sa continui, in particular, lectii de franceza, cu d-na B., fosta secretara a scolii. De doua ori pe saptamana ieseam in Calea Victoriei, unde avea statie autobuzul 31 care, dupa ce trecea de P-ta Victoriei, mergea pe Iancu Jianu / b-dul I.V.Stalin / Aviatorilor iar la P-ta Jianu / I.V.Stalin / Ch. De Gaule coboram, d-na B. locuind nu departe, intr’o vilisoara, pe Dorobanti. In masina 31 vedeai intotdeauna rusi, civili, nu ofiteri, desi tara se afla sub ocupatie.

Presupun ca erau “consilierii’ care impanzisera dupa nationalizare toate institutiile si intreprinderile Romaniei. Ii recunosteai de departe, fara gres. Toti erau imbracati la fel, acelasi model de pardesiu din aceeasi gabardina bleumarin sau bej, acelasi model de pantofi si tot asa si palariile. Toti erau inalti, corpolenti si tunsi proaspat. Aerul era cazon. Rusoaicele, si ele tot asa, se deosebeau  de restul lumii. Vara, le vedeai pieptoase, cu bluze deschise la culoare, din matase transparenta pe soutien negru si bogat parfumate cu arome grele, orientale.

Ii vedeam in masina 31 pt. ca toti erau cazati in blocuri sau vile in jurul Pietii Jianu. Si ca veni vorba, n-am inteles niciodata dece dupa Congresul XX al partidului communist rus, cand Hrusciov l-a demitizat-practic, desfiintat- pe Stalin si toate tarile satellit au purces si ele la destalinizare, dece – repet – bulevardul nu a fost din  nou  numit Iancu Jianu, ca doar era numele unui personaj pozitiv, haiduc, jefuia bogatii si dadea la saraci.

Mergeam cu placere la lectiile de franceza, ma simteam bine la ei in casa, era o atmosfera foarte placuta, mobile Biedermeyer, biblioteci, era o atmosfera calda. Acolo am prins obiceiul sa citesc regulat, aveau si carti pt. copii, un titlu imi amintesc si azi: ”Huit jours dans un grenier” si niste benzi desenate, “Bicot president de club”.

Facand abstractie de lectiile de francaza, a fost o perioada sinistra. Tara era jecmanita sub pretextul platii datoriilor de razboi. Era o saracie generala. Painea, uleiul si zaharul se dadeau pe cartela, la fel si diverse textile: prosoape si basmale, bunaoara. Vor mai fi fost si altele, dar nu-mi mai amintesc.

In multe familii din jurul nostru era cate cineva  detinut politic. Altii aveau domiciliu obligatoriu. Sistemul comunist era deosebit de opresiv. Era suficient ca un rauvoitor sa te denunte ca ai criticat regimul sau ca asculti Vocea Americii, ca sa fii arestat. Arestarile se intamplau noaptea. Multi oameni care, inainte de razboi, avusesera ceva avere sau facusera ceva politica, aveau pregatita o boccea cu  rufarie de schimb, ca in eventualitatea ca vor fi arestati sa o poata lua repede.

Singura speranta, pt.  foarte multi, chiar si intelectuali seriosi, era sa vina americanii. In casele parter, radioul era mutat intr’o camera spre fundul curtii – in niciun caz la strada, unde cineva ar fi putut trage cu urechea, iar fereastra era acoperita cu o patura, ca la camuflaj, in timpul razboiului,  pt. ca seara sa se asculte Vocea Americii, BBC-ul sau Europa Libera. Posturile erau foarte bruiate si cu greu se putea intelege ceva. De regula, asta era preocuparea batranului din familie, el fiind si cel ce se adapta cel mai greu la realitatea zilnica.

Din cand in cand se mai auzeau zvonuri despre ispravile partizanilor din muntii Fagaras. Erau greu de crezut, dat fiind sistemul represiv necrutator. Totusi, partizanii existau si constituiau o preocupare a securitatii. In ’vara lui ’50 sau ’51 eram cu ai mei in Bucegi. Ajunsesem la cabana Padina, unde am innoptat, cand, dupa miezul noptii, am fost  treziti de o razie a securitatii care ne-au pus lumina lanternei in ochi si au cerut buletinele. Atunci ne-am convins de existenta partizanilor.

Sus pe platoul Bucegilor, nu departe de Padina se afla o vila a familiei Rizescu, oameni cu ceva stare, iubitori ai muntelui si care, dupa cate stiu, nu facusera politica, sau altceva “rau”, inainte de razboi.  Intr’o noapte s-au trezit in harmalaia de afara. Venisera securistii sa-l aresteze pe  Mircea R. , cei doi caini Saint Bernard pe care ii aveau au reactionat, iar securistii i-au impuscat  fara mila. Mircea a reusit sa se piarda in padure. Dupa cateva zile a ajuns in Bucuresti si a gasit adapost in pod la Unchiu’ Manole.

M. , cumnat cu tata, ramasese vaduv, matusa mea suferise de tuberculoza si s-a stins in 1944, iar trei ani mai tarziu l-am pierdut si pe unicul meu var primar, Corneliu. Acesta, student la teatru, era un tip sportiv, juca tenis cu Magda Rurac – o celebritate la vremea aceea, care mai tarziu si-a continuat cariera in Statele Unite – s-a imbolnavit de aceeasi boala si, din pacate, nici penicilina –gasita cu mare greutate – nu l-a putut salva.

In casa la Unchiu’ Manole mergeam deseori cu mama, tata isi gasise de lucru la Hunedoara, declarat oras muncitoresc si unde se zvonise ca verificarile si controalele de dosare nu erau asa severe ca in capitala. Se adunau acolo si alte rude si prieteni, care in ciuda vicisitudinilor vremii, incercau sa duca o viata normala iar seara coborau din pod si cei doi gazduiti clandestin, Mircea Rizescu si Mitica Purnichescu. Pana’ntr’o seara, cand a descins securitatea si i-a arestat pe toti cei prezenti in clipa aceea, barbati si femei, fara discutie. Doar Providenta a facut ca in seara aceea, nu mai stiu dece, noi sa fi ramas acasa. Dintre cei arestati in seara aceea nu toti s-au intors acasa in viata.

Foarte multa lume avea dificultati de supravietuire. Cine vroia sa se angajeze trebuia sa depuna o  “autobiografie” in care sa mentioneze detalii despre rudele de gradul 1 si 2, despre avere, in prezent si inainte de 23 Aug. 1944, daca au facut politica samd. Daca aveai vreo ruda detinut politic sau preot, bunaoara, nu puteai fi decat muncitor.

In conditiile acestea,  pt. multa lume, o  sursa de venituri era vanzarea lucrurilor din casa. Pt. asta exista Talciocul, un targ ce se tinea Duminicile, pe un teren viran,- fara nici o amenajare – undeva in Estul Bucurestilor si unde oamenii se duceau cu ce aveau de vanzare. Era un spectacol in acelasi timp, si tragic dar si pitoresc. Vedeai oameni in varsta – de regula – imbracati ca inainte de razboi, care aveau asezate pe o panza, direct pe pamant, portelanuri, argintarie, tablouri, bibelouri, carti, discuri de patefon si tot ce-ti poti imagina.

Talciocul a durat pana prin anii ’60 si cu timpul a evoluat: se gaseau nu numai lucruri vechi ci si noi, in special imbracaminte. Cei ce aveau rude sau prieteni in strainatate, primeau pachete care erau valorificate la talcioc: Cupoane de stofa englezeasca pt. costume barbatesti sau blue-jeans ori diverse  pt. cucoane, unde sortimentul era mai bogat. Si ca veni vorba, prima pereche de blue-jeans am vazut-o in vara lui ’57, in practica de topografie, la un coleg ce avea o ruda care participase la Olimpiada dela Melbourn, in ’56, si ii cumparase de acolo.