Vineri 10 Octombrie 1980 la ora unu si jumatate, in miezul zilei, un cutremur devastator de 7,2 grade pe scara Richter a distrus, practic, orasul El-Asnam. Peste 7.000 de morti. Emotia si socul au fost asa de mari, ca imediat, a doua zi, autoritatile au hotarat sa-I schimbe numele in Chlef (sau Ech-Chelif) cum se numeste raul ce trece pe acolo, considerand ca Asnam, nume pagan (?) a fost de rau augur. Asta este al treilea nume: orasul a fost intemeiat la 1843 de catre maresalul Thomas-Robert Bugeaud –marchiz, duce, ma rog, nu asta e subiectul acum- care era la vremea respectiva guvernatorul Algeriei, si se chema Orleanville, pe ruinele unei vechi asezari romane, Castelum Tingitanum.

Ceausescu, era prieten cu toata lumea a treia si visa sa stranga in jurul lui toti dezmostenitii lumii intr’un al treilea pol de putere care sa contrabalanseze influenta celorlalte doua: Washington si Moscova. Asadar, i-a promis imediat lui Ben Bella sprijin tehnic.

Am facut parte dintr’o delegatie de cinci colegi cu misiunea “proiecte de consolidari de scoli si spitale”. Se zisese la Bucuresti ca misiunea ar trebui sa dureze doi ani.

Am ajuns la Alger in Aprilie ’81, am fost bine primiti. Unul dintre noi, Serban A., a fost retinut sa lucreze la Institutul de proiectare de acolo iar noi ceilalti am mers a doua zi la El Asnam, care era o asezare de 120.000 de locuitori, la cca 200 Km. vest de Alger. Acolo fusese un adevarat prapad. Aproape nimic nu mai era in picioare. Acum insa, existau cateva misiuni de ajutor din partea tarilor europene: Franta, Italia, Germania, Danemarca, -de care imi amintesc, dar vor fi fost si altele- care la ora aceea se ocupau cu trasarea si realizarea de drumuri, unii, altii de realizarea de retele de apa –canal, altii cu retele electrice, si, in fine altii cu instalarea si cuplarea la utilitati a unor baraci prefabricate echipate cu tot ce prevad standardele Europei –confort pe care, ma indoiesc sa-l fi avut multi inainte -. Aceasta era hotarare guvernului, de a asigura conditii civilizate de locuit pana la reconstructia orasului. Au fost plantate 20.000 de baraci care aveau termen de garantie 14 ani (durata de viata pana in 1995)

Intamplarea face sa fi vazut cum era organizata misiunea daneza. Era o echipa de tehnicieni care venisera de acasa echipati cu tot ce era necesar, si pt. munca si pt. trai. Aveau alocata o suprafata de teren unde aveau baracile lor unde dormeau , o alta era bucatarie plus sufragerie, si o alta , club. In afara de astea aveau un refrigerator imens, un rezervor de apa potabila, alimentat de propria lor statie de tratare si o instalatie de epurare a apelor uzate. Complexul asta constituia ceea ce se chema “base de vie” si nu cred ca ocupa o suprafata de teren mai mare decat curtea bunicii de la Sarulesti. Danezii astia sunt un fel de nemti, aveau o organizare teribila. Eu unul nu stiusem pana atunci ca se poate asa deja, tinand cont si de faptul ca cu patru ani in urma traisem cutremurul nostru de la Bucuresti.
***

Algeria este, dintre tarile mediteraniene, de departe, cea mai mare ca suprafata, A fost colonie franceza din 1831 pana in 1962, cand Presedintele Frantei, Generalul De Gaule a inteles ca al doilea razboi mondial a schimbat cursul istoriei si i-a acordat independenta. Acum, dupa 20 de ani de independenta, te intrebai-vorba latina-cui i-a folosit?

Primul indiciu ca francezi au trait acolo este insasi capitala. Algerul seamana –ca arhitectura- mai curand a oras francez napadit de musulmani, decat a oras arab. Principala preocupare a fost agricultura, inclusiv viticultura, pt. care tara ofera conditii ideale. In zona fertila, o fasie de cca. 200 km. la sud de Mediterana si de-a lungul ei, se vedeau fostele ferme, constructii sanatoase din piatra, cu doua nivele, cu acareturi de toate felurile-inclusiv castele de apa, parasite acum, jefuite, cu tamplaria furata, doar zidurile in picioare. Chiar in zona fertila apa era greu de gasit. Francezii construisera retele de apeducte pt. irigatii si pt. aprovizionarea fermelor, care acum se vedea clar ca nu erau intretinute. De la scurgeri locale pana la tronsoane intregi cazute, era evident ca nimanui nu-i pasa. In loc sa preia ca o mostenire toata aceasta dotare materiala si sa o exploateze in continuare in folosul lor, o considerau ca un blestem si o sabotau.

Satele erau rare iar fiecare curte era inconjurata nu de gard ci de ziduri inalte. Mare deosebire de satul romanesc unde gardul e facut mai mult ca sa tina gainile in curte iar cumetrele sa poata sporovai in voie.

Acum langa ferma parasita si jefuita a francezului a venit un arab si si-a lipit de ea un sopron amarat, facut din materiale adunate cine stie de unde, scanduri, cartoane, bucati de tabla sau de carton asfaltat si a injghebat o gospodarie pt familia lui. Vedeai acolo si o capra si niste gaini si rufe intinse la uscat si o ciurda de copii. Iar alaturi, vedeai o camioneta – si aia carpita vai de lume – cu care se deplasa familia.

Era necesara o camioneta pt. ca familia era numeroasa. La volan statea barbatul, avand in dreapta lui baiatul cel mare, iar sus, in spate, la soare erau ceilalti: una-doua batrane (mama si soacra, eventual), cele doua-trei neveste si o ciurda de copii. Cand se intalneau cu vreun cunoscut, venind din sens contrar, masinile opreau una langa alta, barbatii discutau intre ei iar femeile, sus, si ele la randul lor si nimanui nu-I pasa ca in spate se stransesera alte masini. Interesant e ca cei din spate nu protestau, probabil ca li se parea normal si desigur si ei faceau la fel.
Puteai sa mai vezi si altceva, pt, ca exista si varianta fara camioneta.

Puteai sa vezi un arab calare pe camila urmat la cativa metri de nevasta care purta pe cap o sarcina apreciabila, ceva ca un sac de cartofi si cu un copil tinandu-se de salvarii ei. De remarcat ca obiceiul de a cara s o arcini pe cap tine coloana vertebrala dreapta si face mersul mandru!
***

Nefiind functionala nici o cladire, si biroul nostru era intr’o baraca, nu departe de prefect-d. Buchareb-, om amabil cu care se mai iesea Duminica la plaja la Tenes, orasel la 40-50 Km. nord de Chlef si langa care, intr’un catun, eram si noi cazati. Tot in baraci. Baracile, aveau ele din constructie instalatii dar cea de apa nu era cuplata, pt. simplul motiv ca nu exista retea de apa. Si nici vreo sursa de apa in zona. Asa ca in fiecare seara cand ne intorceam de la lucru, trebuia sa ne oprim pe parcurs undeva unde exista vreun izvor captat, sa stam la coada si sa umplem 2 canistre, pt. baut, gatit, spalat.

Dupa vreo doua saptamani, prefectul m-a insarcinat sa fac echipa cu un inginer palestinan, angajat la ei, ca sa supraveghem un program de investitii in industrii mici si mijlocii, dar erau raspandite in toata prefectura. Aveam o masina la dispozitie, pe care o conducea Ahmed.

Baiatul asta, avea vreo 30-35 de ani, era originar din Israel, unde isi avea parintii si restul familiei, pe care se ducea din cand in cand sa-i vada, intrand in tara in mod clandestin ca el facea parte din “Armata de eliberare Palestiniana” a lui Yasser Arafat (prietenul lui nea’Nicu) la care si varsa luna de luna o parte din salariu. Era prima data cand am avut a face cu un palestinian si am ramas cu o impresia favorabila. Tipul era serios, bine crescut, ba uneori chiar si delicat. S-a intamplat ca in perioda ramadanului, cand intre rasaritul si apusul soarelui, ei nu pun nimic in gura, sa trecem pe la el acasa special ca sa-mi ofere mie un suc de rodii de la frigider , el doar uitandu-se. Nu garantez insa, ca n-ar fi bagat cutitul in vreun israelian daca Arafat i-ar fi cerut-o.
***

Am ramas cu convingerea ca religia e totul pt. arabi. Era imposibil oriunde te aflai in oras sau vreun sat sau in mijlocul campului – daca era ora – sa nu auzi strigarea mezinului care chema lumea la rugaciune. Am vazut odata, chiar asa , in mijlocul campului, un Mercedes negru, ministerial, ca opreste, soferul coboara, deschide portbagajul, isi scoate covorasul de rugaciune, sare peste sant si ingenucheaza. In timpul asta ministrul – sau ce era el – oricum o persoana oficiala a asteptat intelegator, inauntru. De asta am zis ca era masina oficiala, si dupa imbracaminte dar si – mi-am zis eu – daca personajul din masina a ramas acolo, inseamna ca se declara ateu, Algeria avand acum regim socialist.

Nu numai ca fermele erau lasate in paragina dar o sursa de venituri –valuta – a fost complet nesocotita. Inainte de ’60 Algeria era mare exportatoare de vinuri – francezul nu se desminte – . Imediat dupa eliberare toate viile au fost scoase din radacini, Coranul nu permite.
***

La un moment dat danezii si-au terminat misiunea lor si au plecat acasa, luandu-si fiecare valiza cu lucrurile lui si lasand intreaga ”base de vie” la wilaya. Algerienii, care nu folosesc hartie higienica au jucat foot-ball in frenezie vreo doua zile cu hartia higienica lasata de danezi. Toata curtea era parca desenata cu linii albe ca intr’o pictura abstracta de Jackson PollocK. Ca veni vorba, stiai intotdeauna cand un algerian mergea la closet, ca-l vedeai trecand prin curte cu o cutie de conserve plina cu apa. Partea proasta e ca iesea de acolo cu mana uda si daca erai in drumul lui venea prietenos sa te salute, “bonjour mon ami, comment ca va?” si-ti intindea mana.

Aprilie-Mai si déjà ziua era foarte cald. Toata lumea se vaita si nimeni nu muncea mai mult de doua – hai trei – ore pe zi. Cateodata se intampla sa trebuiasca sa comunicam cu tara si atunci Costel Pavelescu – seful delegatie noastre – se ducea la wilaya unde erau doua secretare si le ruga sa trimita telexul respectiv. Fetele mai toata ziua stateau in curte, la umbra pe niste cartoane de ambalaj cu spatele rezemat de baraca. Erau foarte amabile, zambitoare dar nu se miscau. Daca telexul pleca a treia zi, era bine.

E o tara de mari contradictii si cu foarte multe ciudatenii. Eram odata la Alger si am intrat intr’o librarie, unde un album de arta mi-a atras atentia. Erau reproduceri de arta araba, covoare, ceramica. Foarte frumos, dar era scris in araba. L-am intrebat pe proprietarul librariei – un domn foarte bine, la vreo 50 de ani, arab, in djelaba – daca n-are si o editie in franceza. N-avea. “Dar care este titlul cartii?” intreb cu gandul ca poate o voi gasi altundeva. Nu stiu. Imi raspunde, “je ne suis pas lettre en arabe”. Mi s-a parut foarte ciucat…

Pe de alta parte, Coranul era tradus in franceza. Mi l-a daruit Oueheb, sau Wehab, ca l-am vazut scris in ambele feluri, un tanar functionar la wilaya, cu care aveam relatii amicale. Marturisesc ca am incercat sa-l citesc dar n-am fost in stare. Asa o carte dezordonata n-am mai intalnit. Nici nu se compara cu Biblia unde lucrurile sunt clare: Vechiul Testament contine legendele si istoria poporului evreu iar Noul e viata Iisus povestita de patru ori. Mare deosebire! Sau poate e de vina mintea mea simpla de inginer care are nevoie de ordine.
***

La inceput de August mi s-a comunicat ca trebuie sa ma intorc in tara. Probabil ca nu a convenit faptul ca aveam program separat de restul echipei. Nu comentez. A fost o experienta interesanta, am cunoscut o alta, cu totul alta, lume. Am ramas cu impresia ca arabii se caracterizeaza printr-o – sa-i zic – inertie, ca sa nu-I spun neputinta de a face.

Cand am plecat imi doream sa ma intorc, odata, cand si daca se va putea – impreuna cu Zizi, ca sunt multe lucruri de vazut. Intre timp, vazand cum evolueaza situatia, m-am razgandit.

La Chlef, oamenii au continuat multa vreme sa locuiasca in aceleasi baraci din ’81 iar in 2008, in Aprilie a izbugnit o revolta foarte violenta pe aceasta tema, care a durat trei zile . Baracile erau o solutie provizorie, n-au fost concepute sa reziste 35 de ani si intre timp s-au degradat facand conditiile de viata mizere: igrasie, plansee deformate, unde mai pui ca se folosise si azbociment si intre timp toata lumea aflase de nocivitatea lui.

Dupa cum se stie, de cativa ani, zeci de mii de refugiati trec clandestin marea Egee venind din Turcia in Grecia cu speranta sa ajunga in Europa. Nu sunt doar sirieni (singurii pe drept cuvant refugiati) care fug alungati de razboiul de la ei de acasa. Sunt – conform oficialitatilor grecesti – 16 nationalitati, toti –sau majoritatea – de credinta mahomedana. Anul trecut a avut loc o ciocnire foarte brutala intre algerieni si marocani la vechiul aeroport dezafectat din Atena unde erau cazati. Intrebarea mea este: ce-i mana pe algerieni sa plece de la ei, sa strabata tot nordul Africii, sa treaca in Asia Mica, si acolo sa plateasca un turc intre 2000 si 5000$ ca sa-I treaca intr’o insula greceasca?

Un raport al unei organizatii ONU privitor la emigrare spune ca 46.477 de algerieni au emigrat in Israel.
Dupa cat se pare, nici socialismul, nici Islamul ni-I ajuta pe algerieni.