Sau “cum se scrie Istoria”.  Intalnirile, la nivel inalt , a celor sapte mari puteri ale lumii libere, inainte de 1989, n-au fost rezultatul vreunei savante strategii ori ale unor lungi targuieli parlamentare.  

Gerald Ford isi aminteste dupa treizeci de ani….

In 1974 avea loc la Londra o intalnire la nivel inalt intre Statele Unite si Marea Britanie.  Sefii celor doua reprezentante erau Ford si James Callaghan. Dupa ce s-a discutat ce era de discutat, dupa ce s-a semnat ce trebuia semnat, dupa mese si discursuri, cei doi se relaxeaza la o partida de golf.  Vremea e frumoasa, amandorura le place sportul asta si savureza pe deplin clipele. La un moment dat, unul din ei pomeneste de Pierre-Elliot Trudeau -premierul Canadei- care avea faima de exceptional “golfer”.   Ambii ar fi vrut sa-l intalneasca pe teren, era o provocare.  Si atunci s-a nascut ideea: Jim Callaghan sa-l invite si pe el, odata. Era tentant. Din vorba’n vorba, tot mangaind ideea, a aparut si un semn de intrebare: Anglia, Canada si Statele Unite, nu cumva Germania ar putea fi deranjata, ar fi o lipsa de tact sa nu-l invite si pe Helmuth Schmidt-cancelarul Germaniei Federale.  Zis si facut!  Schmidt a acceptat bucuros, doar ca avea ceva interese in Japonia si a propus sa vina cu Takeo Miki, premierul nipon.  Natural, nu se pune problema unui refuz, Takeo Miki era o persoana civilizata, toata lumea vrea relatii cordiale cu Japonia, si,  mai mult,   este si el golfer.   Hai, ca se leaga bine!

Doar ca…. Inviti Germania Federala si nu si Franta?  Ar fi o grava lipsa de tact.  Inca una?  Asa ca a fost in vitat si presedintele francez Valery Giscard d’Esraing.  Acum se mai echilibrase situatia , si cu toate acestea parca ceva nu era in  regula.  Ceva, sau cineva lipsea, si acesta s-a dovedit a fi Aldo Moro, premierul italian si presedintele Pietii Comune in acea perioada.

Si uite asa s-a ajuns la intalnirile celor Sapte Mari, care cu timpul au devenit  institutie.